Foc.

Incepuse de ceva vreme sa simta pe propria piele raceala care ii tot aparea in vise. Era diferita de cea care domnea in mod normal statia de pe fata lipsita de soare a satelitului numit Casa. Raceala asta se trezise cu el intr-o dimineata, stransa intr-un singur loc, de marimea unui pumn, pe piept, chiar in dreptul inimii, indiferenta, nepasatoare, batjocorind invelisurile costumelor de protectie, dusurile fierbinti si compresele medicale. Pielea chiar incepuse sa capete culoarea aceea specifica a carcasei de animal congelate, iar inima parea sa incetineasca din batai.

Apoi respiratia lui a inceput sa se umple de cristale de gheata, iar ochii , daca ii erau inchisi mai mult de cateva clipe se deschideau cu bucati de promoroaca rupand din genele sale lungi. Gene care cucerisera inimi candva . Si visele a inceput sa se rareasca si ele, intai la doua trei zile, apoi la saptamana si in cele din urma la luna iar somnul ii era doar o coma grea si obositoare.

Iar computerul de bord, cu vocea lui  imprumutata de la un actor de filme, celebru cu 200 de ani in urma, glumea si ii zicea Mort Viu. Iar el nici macar nu mai zambea , nici macar nu ii mai comenta. Pentru ca tocmai asa se si simtea.

Cand a zarit scanteia aceea de lumina de afara, de dincolo de perimetrul de securitate a statiei, a crezut la inceput ca nu e altceva decat o bucata de gunoi, sclipind din rautatea cine stie carei stele. Numai ca pacea nu a coborat asupra inimei sale, nici nu avea unde pe bulgarele lui de gheata. Cand sclipirea aceea a devenit flacara si s-a apropiat de statie i s-a parut ca vede in ea chipul. Stia ca asa ceva nu era posibil, dar focul il chema cu vocea ei. Si visele ii purtau parfumul si umbrele ii aveau pasii iar cearsafurile ii tineau greutatea carnurilor ei peste trupul lui.

A iesit, bineinteles ca a trebuit sa iasa. A deschis usile,  indoindu-se putin sub greutatea gravitatiei mai mari a pietrei pe care pasea. Si-a scos casca ce-i purta avertismentele vocii barbatului acela mort cu mai bine de doua secole inainte si a inaintat prin noapte catre silueta calda.

Incalzeste-ma” i-a spus flacarii luandu-i mana si punand-o pe pieptul costumului ce se aprinse. “Ia-mi inima intre palmele tale si incinereaza-ma.”

In mijlocul noptii, pe o bucata de piatra ce plutea in vid, ii spuse “Iubeste-ma “. Si dorinta incepuse sa mocneasca in el, consumandu-l.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Foc.

  1. Camelia zice:

    Ţi-am spus că îmi place cum scrii?

  2. Camelia zice:

    Un fel de odisee spaţială, a unui cosmonaut pierdut undeva, pe un satelit cu nume ciudat…Casa. Ceea ce este, sau ar trebui să fie un simbol al omului, al destinului…un loc al regăsirii de sine. Adăpostul nostru şi refugiu.
    Ceea ce i se întâmplă fiinţei înstrăinate de pământul a trecut, cu excepţia unei voci cu inflexiuni de alb-negru ale unor timpuri, este starea de îngheţ, ştiut fiind că gheaţa înseamnă cunoaştere raţională, la adăpost de experienţe afective. Iar visele sunt trupurile somnului…şi cum somnul lui venea poate ca o eliberare, amorţindu-i simţurile…îi descătuşa subconştientul.
    Acolo, în subconştient, era dorinţa de a evada din hibernarea morţii de sine.
    Când „a zărit scânteia aceea de lumină”…a înţeles.
    Pentru că poate ştia că focul este element creator al vieţii şi, chiar şi ascuns, poate reaprinde flacăra, de aceasta este încă vie, şi e în tine, în adânc.
    Focul este purificator, putând ţine de partea de spirit…sau având natură sexuală; vezi tantrismul.
    În stare de comă se spune că somnul este fără de vise.
    Iar somnul ca o comă este moarte a spiritului; iar fără de spirit suntem doar un ambalaj.
    Şi fără de lumina solară, în acea parte unde e doar noapte, nu e viaţă.
    Şi dacă nu e dragoste, nimic nu e.

  3. dionis zice:

    🙂 in ultima fraza ai sintetizat toata esenta vietii.

    nu stiu cat de Odisee spatiala este povestea asta, cat mai mult Solaris. Fiecare intelege ce vrea din povestea asta…

  4. Camelia zice:

    Mesajul romanului…mă refer la Solaris, era acela că înainte de a înţelege o formă de viaţă extraterestră, pământenii trebuie mai întâi să înveţe a se cunoaşte pe sine.
    Vezi, mi-am făcut temele.
    E o odisee, aşa am văzut-o; şi nu m-a indus în eroare acel computer ce aminteşte de Hall…

    PS
    Al cui e chipul din fotografia sepia? Că mă chinui de două zile în van…

  5. dionis zice:

    😛 MI-am inchipuit-o ca Solaris pentru ca exista scena aceea a imaginii iubitei care il tot bantuie … la mine a fost dusa la extrem .

    E James Stewart

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s