Lacrimile tatalui meu

Îl furase somnul pentru câteva clipe. Era linişte în casă, doar pe afară se auzeau câteva bocănituri şi un zgomot de nori rostogoliţi. Dar asta era atât de departe… Visase totuşi ceva… Ce? Oare ce fusese? Era din nou tânăr, iar ea stătea întinsă pe o pătură aşezată peste iarba proaspătă mirosind a pădure de stejari. Şi îi zâmbea. Nu îi mai zâmbise de multă vreme. De ce?

Simţea că are gâtul uscat. Ar fi avut poftă de nişte vin însă în bucătăria mică nu se mai găsea niciun strop. A ieşit afară şi a tras în piept aerul rece de toamnă. Şi aerul avea gust de lemn de viţă de vie, de pământ şi…

A auzit-o strigând. Oare ce făcea în magazia aia singură? Se tot căznea să întoarcă nişte lucruri, soba veche, soba din camera lor, prima lor cameră, primită ca zestre cu atâţia ani în urmă. Avea mâinile murdare de lut şi de aceea era gata gata să scape maşinăria peste picioare. S-a grăbit să apuce şi el de o margine însă mâinile nu au mai vrut ca să îl asculte iar muşchii slăbiţi i se contractară în spasme dureroase când inima începu să îi bată din ce în ce mai rapid. Urmă apoi respiraţia oprită şi maşinăria se aplecă periculos la jumătatea drumului, căzând pe unul din propriile ei picioare metalice, pe care îl rupsese.

Şi-a dat seama că ceva e în neregulă cu el atunci că, pentru câteva momente, i-a întâlnit privirile pline de furie. Rece, ascuţită, ca lama unui bisturiu ce acum sapă loc spre pieptul lui în mâinile unui doctor rău. Şi imediat după ce furia ei îl năvăli într-un torent cu lovitura unui zid, a putut să-i zărească ura. Şi ea l-a doborât.

Era oare posibil aşa ceva? Femeia care îi zâmbea în vise? Femeia care îi dăruise copiii? Femeia care a stat cu el, la bine şi la rău o viaţă de om? I-a simţit durerea, scârbă de el întocmai că dogoarea unui furnal. Arsese atât de mult timp în ea încât acum, pentru o fracţiune de secundă cât uşile inimii ei fuseseră deschise, căldura care a reuşit să scape i-a pârjolit sufletul, incinerându-l şi lăsându-l în chinuri. El fusese singurul vinovat de foc. Oare asta simţise şi ea în ultimii ani? Neputinţa lui nu durea atât de tare, deşi îi lovise mândria de bărbat şi soţ, cât vocea ei tăioasă, felul în care şuierase „Lasă-mă în pace!”, de parcă ar fi fost un cuib de aspide.

Şi sufletul lui ars s-a trezit ca din comă. Şi vocea lui îi şuieră acum în ureche veninul tuturor păcatelor sale faţă de ea, faţă de copii lui. Şi cât de urât îl făcea, de parcă ar fi purtat pe dedesubt un chip de demon.

Nu, nu vroia să creadă că a coborât atât de tare, că s-a moleşit la stadiul de biată cârpă, că s-a lăsat să cadă, el, cel ce trebuia să fie model fiilor lui. Poate de asta ei nu îndrăzneau să îl mai privească în ochi. Poate ce asta, băiatul ce mic îşi întorcea capul când tatăl lui îi vorbea… poate de asta îi suna şi lui vocea a rece.

Însă sufletul lui pârjolit l-a strigat de durere şi l-a obligat să se uite mai bine în el. Şi şi-a dat seama cât de singur era de fapt. Gol şi bătrân, ruşinat, a simţit ochii cum încep să îl înţepe.

Patriarhul plângea.


Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Lacrimile tatalui meu

  1. tink3rbe11 zice:

    Nu cred ca la asa texte se folosesc melodii, i-ai fi stricat farmecul.Frumos!

  2. Camelia zice:

    În afara topicului, ps-ul puteai să îl treci la secţiunea comentarii…acolo unde este pus nu îşi află locul.

    Revenind la topic, în vise ne întoarcem în sinele nostru, retrăind trecutul; purtăm în noi toate drumurile altora – suntem drumuri – iar unele amintiri trebuie dezgropate din abisul nostru, acolo unde sunt îngropate cele care dor.
    Către sfârşitul vieţii, am citit nu mai ştiu unde, sufletul se cutremură în vise cu atâta forţă, încât naşte o metamorfoză de acolo, din acelabis al fiinţei…ca o renaştere.
    Ca şi cum am vedea în faţa ochilor dorinţa de a avea întruparea care ne va fi împlinire…şi vom trudi a chin până îi vom da formei de abur închegare.
    Dorinţe de realitate, astea’s visele…sunt vorbele sufletului. Îţi răscoleşte un trecut…cazul personajului poveştii tale.
    Visăm despre fiinţa noastră ca un fel de reflexie…iar cineva din visul nostru este imaginea gândurilor noastre, a dorinţelor, a spaimelor, a remuşcărilor, a temerilor.

    Un text îţi crează o anumită stare, o trăire…această poveste a ta este a sfâşierii unui om. E durere…

  3. allb2 zice:

    M-a impresionat povestea de cand ai postat-o. mi se intampla sa scot uneori (destul de des… 🙂 ) doar tampenii pe gura, desi intuisem mai mult decat am fost in stare sa spun…
    Poate ca baiatul … isi intorcea capul, poate ca n-a gasit nicio melodie care sa se potriveasca, desi stiu sigur ca undeva se vorbea cu mandrie, frumos , despre cel care ii insuflase dragul de muzica …si acum inteleg de ce…
    Am sters, am ascris, am sters, am scris…. si ce a iesit se vede 🙂

    • dionis zice:

      🙂 acum nu mai stiu eu ce sa-ti raspund… poate doar ca, baiatul isi intorcea capul deoarece tatal nu mai semana cu cel care ii spunea povesti sub patura .

      Gustul de muzica … el venise de la amandoi 😛

      Bine ai venit si la mine

  4. Camelia zice:

    Sfâşietor…ca şi şoaptele poveştii tale.

    • dionis zice:

      Desfa-mi pieptul si pune-l sub microscop… lobotomizeaza-ma si vezi cum imi arde mintea… Draga mea, esti… fantastica. O clipa de divinitate…

      Melodia e povestea mea … Melodia e povestea Patriarhului…

      Iti multumesc !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s