Xibalba

 

Prins în chingile de nailon ale scaunului, bărbatul observa planeta de sub el de câteva milenii. Nimic altceva decât praf argintiu. La fel de fin ca şi celulele de piele lepădate de o civilizaţie întreagă. Radiaţii şi căldură. Moarte. Singurătate.

De fapt, călătoria durase aproape un mileniu. În urmă cu câteva zile sosise şi se înscrise într-o uşoară orbită eliptică în jurul planetei şi de atunci nu se mai mişcase din scaunul său de comandă. Îşi pusese casca neurală, vizorul şi mănuşile şi admiră acum planşa goală de jos. El ar fi trebuit să fie artistul care să o umple de viaţă.

Nimicul. Se părea că oriunde şi-ar fi întors privirea, oriunde ar fi căutat pe suprafaţa argintie, omul era înconjurat de el. Sec, sterp, uscat. Poate că era o parabolă pentru inima lui… Se tot gândise la asta de când plecase. Timpul pe care l-a îndurat închis în conservă sa de seminţe, cu puţin mai mult de 25 de decenii comprimate de o teorie fizică şi tratamente medicale, îi dăduse posibilitatea să se gândească. Lui, cel care îşi ascultă mereu inima. De fapt îl lăsase să se gândească prea mult, căci tocise, consumase, devorase fiecare gând. Le purtase prea multă vreme încât ele se subţiaseră între degetele minţii sale întocmai ca nişte haine vechi. Se gândise la motivul plecării sale, se gândise la casa lui, se gândise la peticul de ziar vechi de 5 ani (pe atunci) pe care îl vedea în fiecare dimineaţă prins în geamul spart de peste drum, se gândise la culori, la muzică, la sânge, la el. Şi la ea.

Atunci când a acceptat i-au spus că misiunea e pe jumătate sinucigaşă, pe jumătate la limita nebuniei. Nu va avea niciun mod de a ţine legătura cu cei de acasă în afara celor câteva zeci de holograme pe care le putea permite funcţionarea calculatorul navei. Dar şi acestea pentru câteva clipe pe zi pentru a păstra rezervele de energie. Nu avea de unde să ştie că munca pe care o face îi va folosi cuiva pentru că timpul va curge altfel în afara navei iar distanţa şi costurile pe care le-a implicat acest proiect, resursele consumate, totul era un preţ mult prea mare pe care lumea întreagă, probabil, nu va fi în stare să îl plătească după 1000 de ani. I-au spus totuşi că făcea asta pentru a duce sămânţa vieţii, a vechiului Pământ, mai departe… că îl vor slăvi ca erou, că va fi pe buzele tuturor, în cărţile de istorie ale unei civilizaţii care dispărea. Acum, numai un dom de sticlă îl despărţea de ţintă. Meritase să o lase?

I-a putut simţi moartea la puţin timp după plecare. Nu se afla decât la câţiva ani lumină de casă, în dreptul Andromedei, când a simţit că inima nu îi mai bate decât pe jumătate şi că undeva în spate, o stea s-a stins. Şi din momentul acela şi-a dat seama că de fapt călătoria lui spre viaţă e o coborâre în moarte. Hologramele nu l-au ajutat, le-a lăsat să se tocească şi ele, să se umple de praf pe tăblia patului său. În schimb s-a lăsat să înnebunească pentru o sută de ani. Şi să viseze, trântit într-un culcuş ca de animal, până ce şi visele cu ea au devenit subţiri şi păstoase, până ce chipul ei s-a umplut de bubele unei pelicule de film expuse prea mult timp la lumina lămpii unui proiector. Culorile ochilor, pielii, buzelor, sânilor, unghiilor ei s-au disipat şi au dispărut în albul ecranului unei minţi goale. În care urla foamea unei inimii.

În următoarea sută de ani s-a autopedepsit pentru ce a făcut. S-a însetat, s-a înfometat, s-a tăiat, s-a îngropat de viu, s-a înecat. Apoi a îngenuncheat cu faţa către ce a lăsat în urmă şi a început să se roage. A scris pe tot ce a putut găsi, „Iartă-mă”, până ce a terminat pe ce să scrie, până ce a terminat cu ce să scrie, până ce a uitat ce înseamnă fiecare literă din cuvânt. Apoi a şters totul şi a luat-o de la capăt.

Apoi în ultimii 50 de ani a îmbătrânit. Şi şi-a acceptat singurătatea.

Prins în chingile de nailon ale scaunului său de comandă, cu casca senzorială şi vizorul tras peste ochi, cu palmele băgate în mănuşile plasmatice, bărbatul stătea răstignit peste planetă şi privea la golul din faţa sa.

Primul gând după atâta timp. Un singur impuls neuronal şi de undeva din pântecele navei o sclipire se coborî asupra pietrei şi se aprinse într-o plasă multicoloră de foc ce cuprinse totul. Apoi încă un impuls şi alte câteva milioane de scântei, ca un roi de licurici trecură prin plasă şi împânziră a ardere atmosfera de dedesubt. Şi apoi degetele lui se porniră la muncă şi odată cu ele, giganticele macarale geologice au spart lutul în munţi şi văi ce şerpuiau în linii voluptuoase. Şi din senin, la o clipire din ochi, întreg cerul se schimbă la culoare, din roşu în roz apoi în galben şi în albastru, sub forţele gazelor ce se formau la suprafaţă. Şi nori imenşi, contorsionaţi, se tot frământară, adunându-se într-un balet de ei ştiut că să dea naştere unui chip. Şi ultimele milioane de capsule cu ADN au zburat ca să polenizeze Lumea Nouă.

Nu îi mai priviseră chipul de mai bine de 25 de decenii. Crezuse că i-l uitase însă acum, de jos, ea îl privea cu aceeaşi dojană ca şi atunci când o părăsise.

Şi lacrimile pilotului dădură semn norilor să adape totul.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Xibalba

  1. Camelia zice:

    Prima trăire a fost într-o translucidă sferă…cea a unei lacrimi… locul în care trăieşte în mine o fiinţă de cleştar…povestea eroului tău pierdut şi înviat a făcut-o să plângă.

  2. celine zice:

    ok, eu pe eugen îl înţeleg, dar doar pe el 😉

  3. Camelia zice:

    O întrebare…referirile se fac doar cu privire la text; la ceea ce acesta reuşeşte sau nu să transmită, ca emoţie, ca trăire, ca stare…unui alt suflet…sau nu? Aşa că, necunoscând numele real al personajului, pentru că nu îmi amintesc a-l fi întâlnit ca menţiune…Eugen unde îşi află locul în poveste?

  4. Ralu zice:

    imi place imaginea aceea, cu lacrima care parca spala cerul…

    • dionis zice:

      E un creator atipic… abia dupa ce am postat am observat ca si el are o legatura cu cel din poveste. Si el zboara , e rastignit pe cer, priveste si plange si da nastere prin apa .

  5. celine zice:

    eugen e dionis, scuze, nu mi-am dat seama pe moment.

  6. Camelia zice:

    În afara topicului, întrebarea era pentru Eugen aka Dionis, dătătorul de viaţă al personajului intergalactic. Dacă se suprapune sau nu personajului, dacă se identifică pe alocuri cu acesta, dacă îl vede ca pe o metamorfoză, simbol al unei dorinţe ce vine din adâncul lui şi care l-a făcut să născocească a imaginaţie fiinţa călătoare printre aştri…dacă îl vede ca pe o cale de aflare a sinelui pentru că , al fel precum oricine, nu şi-a pătruns până în adâncului eu-lui…asta nu întreb.
    Mă las pradă trăirilor. A creat emoţie, semn că a ştiut să o facă, atingând o anume coardă a sufletului.

    Condiţia personajului este una dramatică; dramatismul înfioară cititorul…(n.n eu). Acel „nimic” …”parabolă a sufletului lui”…cutremură. Înainte de începutul lumii nu exista nimic; nici măcar vidul…acesta fiind tot nimic.
    Nimicul, în genere, ar putea fi definit ca absenţa a ceva…în cazul fiinţei din povestea cu stele, acest ceva fiind „ceva anume”…şi anume, deci…nu ORICE.
    În viaţa lui, deşartă, nimicul pare a fi fost secătuirea de sine, până la deşertul absolut de sieşi.
    XIB-ALBA…aşa am simţit să despart cuvântul, ca să extrag o culoare, non-culoare mai bine zis…şi să o leg de acelaşi înţeles al „nimicului”; căci albul este nimicul de dinainte de început, „culoarea” în care toate înţelesurile se adună în trupul timpului – acela al nemuririi. Unele popoare au albul ca simbol al morţii; culoare a doliului.
    Am lăsat la sfârşit sămânţa, alt simbol folosit de autor …simbol al întrupării…al naşterii, ce închide în ea, precum spunea Blaga, „supreme puteri”.

    • dionis zice:

      tristetea lui venea din faptul ca dupa ce a avut totul, a simtit nimicul … E o poveste despre impacarea cu sine, despre capacitatea de a-ti ierta greselile.

  7. Camelia zice:

    Epilog:
    Atunci când dragostea îţi este totul după ce o pierzi, nimic îţi eşti.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s