Antigua

Când Antigua a dispărut, cu toţii au dat vina pe faptul că junglă e crudă iar teroriştii pe care ea îi ascunde sunt cu mult mai însetaţi de sânge decât se crede. Nu era niciun mister aşa, iar barbatul  a fost ridicat postmortem la grad de erou.

Insa adevarul nu era cunoscut decât de câţiva indieni din satul în care se pripăşise în ziua aceea ploioasă. De cei care mai auzeau din când în când din mijlocul pădurii dese şi umede câteva acorduri de pian pline de durere şi de către bătrâna vrăjitoare care îl întâmpinase şi care îl plânsese în ziua aia ca pe un mort, căci ea văzuse că Antigua poartă o greutate cu el mai mare decât bucata de lemn din căruţă. Şi bineînţeles de către caporal.

Fugea de el. Iar greutatea pe care bătrâna vrăjitoare o ghicise era într-un fel năluca lui. Şi în acelaşi timp a ei. Fugea pentru că vroia să uite, pentru că, aşa cum îşi tot repetase de la părăsirea oraşului, îl durea cu mult mai tare să ştie că nu îi poate fi ei ceea ce ea îşi dorea. Nu războiul purta vina pentru dispariţia lui, deşi un război se purta în inima lui. Dispăruse pentru că se considera inutil, pentru că se ştia nefolositor, plin de vorbe goale. Pentru că era o persoană prea cerebrală ca să se mulţumească să îi dăruiască ei doar cuvintele şi acţiunile unui romantic incurabil, acţiuni de personaj de poveste de dragoste, de roman de doi lei, cumpărat în grabă de pe peronul gării.

Vroia să se ascundă de durerea pe care i-a pricinuit-o. Vroia să fie el laşul… ce dacă îl considerau aşa… Mai bine decât ca ea să-i rida în faţă, mai bine ca ea să trebuiască să îşi sacrifice dorinţe pentru el… Pentru că îl durea prea tare ca să îi vadă pe alţii având ce el nu putea obţine/nu se putea lăsa să obţină, pentru că o iubea prea mult, pentru că o adora şi nu se aştepta ca ea să-i înţeleagă temerile şi nevrednicia, îşi luă fricile în spinare într-o zi. Plecase să se facă pustnic pentru o religie de o singură persoană, pentru demonii din el.

Pianul părea cu mult mai greu acum, târât printre poteci umplute cu liane, pentru că deasupra sa stătea aşezată siluetă ceţoasă a ce putuse să fie.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Antigua

  1. Ilina zice:

    Fiindca azi sunt un vulcan, gata sa erupa…incerc din rasputeri, sa patrund textul, doar din prisma unei incurabile romantice , fara sa-mi spun parerea sincera.
    Si cunosc pe cineva, care sub aparenta fricii reuseste sa-si castige admiratia fetelor sub 25 ani. Uneori si peste 🙂 … Cireasa de pe tort e nr. de streaptease prestat la bar. Tu l-ai crede cand ti-ar spune ca defapt ii este teama?! Eu ,nu! Dar stiu, ca nimic nu este mai provocator pt o fata decat sa poata visa ca-l poate trata, ca ea va fi AceeA.

    • dionis zice:

      Eu l-as crede… hai sa spunem ca il cunosc de undeva. Persoana care i-a dat nastere lui Antigua, e cat se poate de reala. Poate parea imatur, poate parea un las, uneori poate parea ca fuge de responsabilitati, insa crede uneori din toata inima ca nu are niciun motiv pentru care sa bucure pe cineva… Sa nu ma intelegi gresit, persoana asta nu e una cu intentii sinucigase sau , ma rog, deznadajduit pana in maduva oaselor… stie ca va avea un drum greu in fata, drum care va presupune anumite sacrificii din partea lui, sacrificii care vor privi inevitabil persoana care ii va sta alaturi.

      Se gandeste si el uneori sa paraseasca pe toti si pe toate doar ca sa nu ii raneasca si mai tare …

      Crezi ca are vreo scapare ?

  2. allb2 zice:

    Eu cred ca Mai are, dar asta depinde doar de EL (desi, nu pe mine ma intrebai 🙂 ) ! As vrea sa-ti scriu mai mult, dar intre timp am aflat o veste care m-a lasat fara vlaga si glas.

  3. Camelia zice:

    Când te legi de cineva o faci cu fragilitatea dezgolirii şi a vulnerabilităţii de tine însuţi.
    „Pentru că nu îi poate fi ei ceea ce ea îşi dorea”…e suferinţă, şi mulţi nu înţeleg de ce alegă să te îngropi în uitarea de tine însuţi…în tăcerea de tine însuţi, care este grea ca lespedea de mormânt şi câteodată cu neputinţă de a o înlătura.
    Şi apoi simţim teama de a ne mai pune sufletul în palma cuiva, pentru că odată ce am fost nu răniţi, ci sfărâmaţi e greu să te mai laşi a doua oară pradă abandonului…pentru că atunci când ai o legătură, te dezlegi de noduri şi îi devii celuilalt fir în propriu-ţi labirint; i te dezlegi de taine şi i te dărui până în ultimul ungher al fiinţei tale; nu îi laşi nimic la nevedere; ai încredere că va şti ce să facă.
    Când eşti făcut fărâme şi abia te aduni de pe unde te-a împrăştiat, devii mult mai temător; atât cu tine, cât şi cu ceilalţi…şi din ce în ce mai departe de tot. Departe de ei; departe de tine. Nu vei mai lăsa pe nimeni în tine, şi tot ceea ce vei face va fi de suprafaţă; în abisul tău te-ai îngropat. Şi la fel ca tine, şi ceilalţi care au avut vreodată sufletul zdrobit şi încă mai simt în ei colţuri de stâncă. La fel şi ei au ales să plece departe de alţii şi să devină încremeniri.

    • dionis zice:

      nu neparat atunci cand ai fost zdrobit sau ranit… atunci cand iubesti pe cineva mai presus de tine, e greu sa il vezi ca e obligat la sacrificii in locul tau.

  4. Camelia zice:

    *de ce alegi…scuze, ochii mi-s de vină, de la febră

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s