Disparitia lui Alberto Montenero

Alberto se născuse cu muzica în sânge. Scos din pântecele maicii sale, urechile micuţului au refuzat să primească sunetele revoluţiei ce mărşăluia pe străzile Havanei în bălţi de lacrimi şi au îmbrăţişat vocile pe care bătrânul patefon al doctorului Ibanez le lăsa să curgă seară de seară. Eliades Ochoa, Ruben Gonzalez, ritmul inimilor pline de pasiune, de tristeţe, de speranţe, de focul îndrăgostiţilor. Şi micuţul şi-a găsit un alfabet în care să vorbească.

Prima dată când micuţul Alberto a cântat, a fost când a văzut-o pe bătrâna lui naşă plângând peste fotografia fiului dispărut în luptele de stradă din urmă cu 5 ani. Dona Augusta, inimă de mamă neconsolată. I-a părut rău atunci copilului şi i-a împărtăşit durerea, iar cântecul a răsărit de undeva dintre camerele inimii sale. Şi i-a cântat bătrânei povestea unui băiat plecat să-şi ia mireasa din alt sat, i-a cântat despre alaiul de nuntă şi fiesta de după. I-a cântat bătrânei fericirea proaspătului bărbat şi sărutările calde care i le trimitea măicuţei lui pentru o nouă viaţă. Şi muzica i-a umplut sufletul bătrânei şi i-a şters lacrimile, iar Alberto îşi văzu în faţa ochilor viitorul. Să le cânte oamenilor dorinţele sufletelor.

La douăzeci de ani Alberto Montenero era cunoscut deja dincolo de limitele cartierului, ale capitalei. Numele lui era pe buzele tuturor, de la culegătorii de banane şi de trestie de zahăr până la El Comandante, care îl chemă din când în când pe tânăr la Palatul său pentru a-i umple nopţile revoluţionare cu poveştile eroilor pe care visa să le întreacă într-o zi.

Şi muzica era Alberto şi Alberto era muzică.

Toată lumea a observat ceva schimbat la băiat din momentul în care Montenero a început să îi cânte Rositei. Cantecele  lui devenisera cumva mai hipnotice, ca vrăjile pe care babele de prin cătune se lăudau că le pot face. Devenisera cumva mai fierbinti,  de o greutate aparte, iar unii se puteau jura că prin aer, în timpul concertelor sale pot vedea cuvintele înlănţuindu-se în umbre de bărbat şi femeie cuprinse în îmbrăţişare intimă. Dorul lui Alberto. Nu ştia cum o cheamă pe fată, o poreclise Rosita pentru ca o vedea mereu pe la mijlocul concertului stând în faţă, mereu cu aceeaşi rochie albă şi trandafirul roşu ca sângele, prins în părul ei negru şi lucios ca blana unui jaguar. Şi zâmbindu-i… cu buzele ei cărnoase, lichide aproape, moi, promiţătoare de păcate dulci. Şi cât tremura după ea în serile când nu o putea vedea.. şi cât de pasionale erau cântecele lui când ea apărea şi dansa pe muzica lor. Bătrânii zâmbeau pe sub mustăţi şi îl tot înghionteau pe băiat să coboare într-o seară de pe scenă, să ia de mână fata şi să dispară cu ea în noapte. Dar, i-ar mai fi cântat cu aceeaşi forţă după noaptea petrecută? Dacă fata ar fi dispărut? Acum când muzica lui însemna ceva, s-ar fi simţit gol să se întoarcă la cântecele vechi.

Rosita a fost însă cea care a întins mâna după el şi l-a tras jos de pe scenă. Şi tot barul a început să îi aplaude de parcă ar fi fost o pereche de miri, ceea ce şi erau, într-un fel al lor… cu muzica fiindu-le legătură sfântă. Tot ea a fost cea care l-a tras înspre junglă.. şi luna era atât de mare, atât de plină, atât de aproape de copaci… şi s-a jucat cu el ascunzându-se printre palmieri şi apărând puţin mai încolo, ispitindu-l cu formele sânilor şi şoldurilor ei mirosind a papaya. Iar luna creştea din ce în ce mai mult, încercând să învăluiască acum umbrele bărbatului şi ale femeii care se preschimbă în jaguar cu blana sclipind a diamante. Înnebunit de pasiune după Rosita lui, Alberto păşi după animal în lună cântând:

El carino que te tengo
Yo no lo puedo negar
Se me sale la babita
Yo no lo puedo evitar

Dragostea pe care ţi-o port/Nu o pot nega/Gura-mi salivează/Nu mă pot abţine…

Cu toţii au crezut că Alberto a plecat în State. Până şi Preşedintele l-a exilat şi i-a interzis muzica din toate casele de pe insulă. Nimeni nu a văzut luminiţa ce se ridică în acea noapte din junglă şi dispăru pe cer, undeva în spatele lunii. Alberto cânta printre stele acum.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Disparitia lui Alberto Montenero

  1. celine zice:

    foarte frumos 🙂

  2. allb2 zice:

    A meritat asteptarea, ma doare degetul de cat am dat cu F5 🙂 …
    Superb!
    P.S. Stele care cad… nu pier…

  3. roxana zice:

    super! mi-a placut foarte mult cum ai ales numele, dar cel mai mult mi-a placut: „Şi muzica era Alberto şi Alberto era muzică.” esti o cutie cu surprize, la tipul asta de povesti nu ma asteptam niciodata…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s