Annabel Lee

S-a intamplat acum douazecisicincideani, in ziua cand primavara deveni capricioasa si jucausa si fierbinte, de parca simtise Revolutia celor Sfinti cum invaluieste si inghite, strada cu strada, Buenos Aires-ul inflorit.

I-am deschis portiera si pentru o clipa, pentru o fractiune de secunda, in timp ce aerul rece al diminetii i-a purtat parfumul pana la mine, am putut sa imi simt stomacul strangandu-se ca un arici de mare, ca ariciul ala pe care il vazusem amandoi cu vreo doi ani inainte de dimineata aceea de primavara, ultimul din specia sa, expus in muzeul maritim. Aceasta avea sa fie ultima dimineata cand aveam sa o mai vad. ” Nu pornim ? „, m-a intrebat ea cu zambetul pe buze si mainile mele au inceput sa tremure pe contact. Poate ca masina era mai incapatanata ca mine, poate ca in cele doua clipe cat a durat imbarcarea ei, unul din contacte a disparut, s-a rupt sau s-a topit… Am sperat. Insa masina a ascultat cuminte de impulsurile si codurile electronice si a pornit spre Cantina.

Ea purta ploverul de alpaca albastru, am observat cu coada ochiului. Si soarele ii scanteia prin par si ii inclazea gatul descoperit, alb. Se uita distanta, undeva pe strazi, urmarind cu privirea un petec de cer sau de nori care ne conduceau, care o conduceau spre viitor. Si palmele i se odihneau in poala, tacute, jucandu-se si ele distrate cu o bucata de sfoara. „E de la tine ” mi-a spus,”am nevoie de orice farama de noroc acolo la Revolutie…”. Si ii facu un nod la incheietura manii sale, incheietura ei parfumata, cu gust de cald si de seri de vara, ajutandu-se cu dintii, dintii ei mici.

Daca as putea, mi-as retrage toate cuvintele care au ranit-o. As putea sa traiesc cu gandul ca ne vom plimba mereu printre rafturile batranului Marcello, cautand printre vechiturile sale, teoretizand si argumentand glumele noastre despre modalitatea de folosire a pachetelor de hartie scrise cu caractere straine, carora batranul le spunea „carti”. As putea sa ma impac cu serile de vineri de la terasa, as putea sa ma obisnuiesc din nou sa-i simt parfumul pe peilea mea si sa nu pot face nimic mai mult. As putea sa-mi deschid gura sa ii spun toate astea, sa o cer inapoi, dar strazile incepusera sa se umple de tineri si tinere purtand banderole albastre la brate si steaguri . Baietii chiar credeau ca piepturile lor goale vor invinge armele non-letale ale Guvernamantului. Si Cantina aparu in fata ochilor nostri.

Ea cobora si ma trase cu bagaje cu tot pana la peretele unde era trecut pe liste numele ei si zona in care era repartizata. Barbatul pe care il iubea ar fi asteptat-o acolo. Un alt tanar mi-a luat bagajele din mana ca sa le puna o eticheta si sa le puna in spatele unui camion cu o prelata prafuita. Si nu ne mai ramasesera decat cuvintele de adio dar, cumva nu ne-am putut zice nimic. Ea asteptandu-ma pe mine, iar eu prea speriat sa nu ii spun ceva care sa o goneasca si mai tare. Ne-am zambit si camionul o inghiti la randul ei, impreuna cu celelalte fete albastre. Revolutia.

S-a intamplat acum douazecisicincideani, in ziua cand primavara deveni capricioasa si jucausa si fierbinte, cand i-am spus „Niña” pentru ultima data. Si am plecat sa descoper o Lume Noua.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Annabel Lee

  1. misha zice:

    :X:x ce draguuta e povestea.. trista dar misca ceva in tine :X

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s