Dansatorii de pe acoperis

Tatal sau fusese cel mai bun dansator de rumba din Cuba, asa ii spuneau femeile cu fuste colorate si sani rotunzi si grei, cu vocile lor sparte de tutun si rom. Desi semana ca doua picaturi de apa cu el si ii copiase pana si miscarile lascive ale soldurilor sale, numai unul era Eliades.

Pe Martin il amuzau toate aceste doñas cu povestile lor, matriarhe de familii vechi, iesite in pragurile cu vopseaua scorojita de soarele Havanei si briza Atlanticului Le lasa sa danseze in fata lui, sa se descarce, sa isi aminteasca de tinereta lor, pe langa sotii lor stirbi si sfrijiti , cat le facea o fotografie. Aveau dreptate, Eliades era numai unul in toata Cuba, dar Martin era unic si el, cu ochiul sau magic mecanic, ochi datator de nemurire. Inchina un pahar de rom cu ele, in amintirea tatalui sau, le lasa pe cele mai obraznice sa il stranga de fese si sa-l sarute zgomotos pe obraji si isi vedea de compozitie pana ce termina filmul din aparat. Havana era fascinanta, Havana avea muzica in sange, muzica ce se prelingea pana si din umbrele fotografiilor.

Daca ar fi stiut ca la sfarsitul uneia dintre expeditiile sale prin mahalale, ar fi primit un cadou mai mult decat special, probabil ca bietul Martin ar fi fost mai prevazator. Dar, daca ar fi facut asta, ce rost ar mai fi avut povestea noastra ? S-ar fi terminat fara nimic spectaculos si l-ar fi lasat un biet fotograf, nu o legenda. Dar, cuvintele ne zboara din gura, mai repede decat ne-am fi dorit.

Asa cum spuneam, Martin se afla la sfarsitul unei expeditii prin mahalale, in care fotografiase doi copii, doi fratiori care imbratisau un caine, triptic de slabi si sarmani, murdaria si inocenta lor suprinsa in dualul alb-negru al aparatului, apoi isi mutase obiectivul catre alti doi frati, de data asta, doi batrani plini de riduri care imbratisau o prostituata, cand observa in geamul unuei case vechi, crestetul unei fetite, cu jumatate de fata ascunsa de enormitatea unul obiectiv. Fotograful fotografiat de fotografie. Un click si se duse apoi sa vorbeasca cu fetita. Cureaua destul de lunga facea ca aparatul sa coboare pana aproape de soldurile copilei, miscandu-se destul de periculos, gata sa se loveasca de tot ce era prin prejur, dar micuta parea sa stie cat de valoroasa era jucaria de la gatul ei caci o tinea atat de strans incat si albise incheieturile degetelor. Si totusi aparatul a ajuns cumva la Martin si dupa vreo cateva vorbe in care el s-a chinuit sa ii explice cum sta treaba cu obturatorul si cum oamenii din aparat mai stau si cu capul in jos, intr-un mod absolut comic, fetita disparu fugind mancand pamantul la chemarea unei mamei invizibile ochiului insa cat de reala auzului. Fetita se pierdu in intunericul racoros al casei iar cand Martin intra dupa ea ca sa ii lase aparatul, nu reusi decat sa se rataceasca in labirintul de odai prafuite, curti interioare pline de cearsafuri si scari metalice ce dadeau spre bucatarii in care zaharul ars era aruncat din abundenta printre carnea de pui. De ce nu l-a lasat pur si simplu jos, sau de ce nu l-a dat cuiva de acolo ? Pentru ca nimeni nu parea sa isi aminteasca vreo fetita care a intrat fugind, nici macar o fetita blonda cu un aparat de fotografiat vechi. Cand Martin reusi in final sa iasa din cartierul dintre patru pereti si un acoperis, abia atunci realiza ca isi pierduse mai bine de jumatate de zi de lucru. Indianca obeza care il conduse pe usa inspre strada radea aratandu-si tot dintii. Soarele care asfintea peste capitala ii transformase ochii si rochia in cioburi de lapislazuli. Ei bine, nu ramanea decat sa-l considere un cadou al sortii.

Aparatul era destul de greu, atarna cu oarece greutate la gatul sau, de parca mecanismele care il animau erau diferite de cele ale altor aparate. Avea o carcasa superba, de piele neagra, dura, de parca ar fi fost pielea unui rinocer, iar inelele de metal ale obiectivului si lentilele sclipeau. Aparatul avea pana si o rola de film in interior, goala. De parca ar fi asteptat.

Si chiar asta si facuse, caci incepand din acea seara in care a pus mana pe el si a facut prima fotografie, a Havanei cuprinsa intr-o batalie dintre lenes si zgomotos, Martin a eliberat ceva misterios in viata lui.

La inceput nu o observase. Folosea aparatul primit cadou pentru ca din momentul in care il vedea asezat pe masa, ceva in interiorul lui il „deranja” cu o mancarime placuta a mintii si inimii. Nu neaparat era inspiratie cat pofta. Era un lacom. Fotografia innebunit bulevardele la rasarit, goale, saracite de forfota, fotografia vagabonzii si pescarii cu plasele lor si barcile murdare, fotografia cladirile coloniale si tunurile vechiului fort. Si in toate, in absolut toate, aparea dansatoarea.

Nu isi aducea aminte sa o fi vazut inainte sa ridice aparatul la ochi, dar adevarul era ca, de cand il gasise pe „viejo” intra in niste transe destul de adanci. La inceput a crezut ca nu era altceva decat o pata pe lentila, un mic punct. Apoi pata a crescut la o silueta ce dansa pe acoperisurile Havanei, ce se invartea cu mainile ridicate spre cer, pe bulevardele adormite si pe meterezele fortului El Morro. Apoi in alte fotografii , silueta s-a apropiat din ce in ce mai mult de obiectiv si Martin i-a putut observa spatele alb si drept, prins intrebretele rochiei. In fotografia vanzatorului de papaya care isi plangea marfa jefuita de pe Malecón, cand ea s-a apropiat si mai mult, i-a putut vedea talpile goale si varfurile degetelor care o prinsesera intr-o pirueta perfecta, cu parul ei lung, usor incretit de parca ar fi iesit atunci din ocean, ascunzandu-i chipul.

Lucrul asta l-a innebunit pe bietul Martin si l-a facut in 2 saptamani sa se topeasca cu totul. Chipul dansatoarei. Mereu ascuns, mereu ispititor. A batut toate strazile Havanei, de la un capat la altul cu ultima fotografie a dansatoarei in mana, poate avea norocul sa o intalneasca pe viu. A speriat fetele de la internat si mamele de famile buna cu infatisarea lui de drogat si obsesia din ochi, a intrat in cateva batai cu betivii si cu un peste si a petrecut doua nopti intr-o celula a sectiei 7 de Politie cu un ochi vanat si varful urechii stangi taiat. Toata lumea care il cunostea si il intalnea pe strada, slabit, nebarbierit si cu ochii incercanati il compatimea pe bietul nebun. Cativa dintre prietenii sai se oferisera sa il interneze undeva si l-au asteptat, a doua zi dupa ce a iesit din inchisoare, cu o ambulanta cu geamuri vopsite, in fata casei. Si totusi l-au asteptat degeaba sa iasa din nou pe strazi. Cand grijile au devenit prea mari si au urcat cu totii pana la usa si au batut atat de tare incat l-au facut pe administrator sa vina cu perechea sa de chei de rezerva, cand au intrat ca sa il caute, Ramon si Fidel si cei doi asistenti cu camasa lor speciala, apartamentul era deja gol. Aparatul vechi statea cuminte in mijlocul mesei printre fotografiile dansatoarei, camera obscura era si ea goala si peste tot se lasase linistea amiezii. Martin… fusese.

Pe masa, pe patratul din piele de vitel, printre setul de 30 de fotografii cu Havana in alb si negru, se mai afla una. Fusese facuta cu obiectivul indreptat pe fereastra apartamentului . O pereche de dansatori imbratisati. Un cuplu in care el era atat de mic incat ii incapea in bratele ei si parea sa pluteasca pe varfurile degetelor picioarelor ei goale. Un cuplu prins intr-o imbratisare stranie pasind abia simtiti, pe varfuri de antene si ingeri de piatra .


Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Dansatorii de pe acoperis

  1. Vania zice:

    Sărbători luminate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s