Iubito, ma poti ajuta? Sunt un copil pierdut in padure.

O denivelare a sinelor l-a trezit. O mica despicatura sau cine stie, poate altceva mai serios, a fost prins sub rotile trenului si asta l-a facut sa se miste in somn si sa dea cu capul de geamul vagonului. Se lumina de ziua.

Afara, totul era invaluit in ceata. Aici, sus in munti, ceata invaluia totul, posesiva ca o regina. Abia daca putea sa zareasca copacii din randul al doilea. Probabil ca daca locomotiva ar fi mers mai incet de atat, ceata si-ar fi gasit un geam crapat sau poate o usa prea scurta sub care sa se strecoare, bucuroasa de caldura din interior, bucuroasa de vagonul gol, de scaunele moi, de mirosul de piele si plastic si cafea si fum si somn. Si ar fi inceput sa se gudure si sa se intinda, ca un caine lenes. Si ceata ar fi adormit langa el, cu zambetul pe buze. Totul era ea si ea era totul.

Mergea pe traseul asta gol de cateva zile, nici el nu stie de cate. Incercase sa se dea jos dar de fiecare data cand se vedea pe ultima treapta, la cativa centimetri de sol, i se facea frica, desi viteza locomotivei nu era prea mare, desi era mai mult ca sigur ca daca ar intinde piciorul putin mai tare si si-ar da drumul, ar ateriza in siguranta afara. Si strangea mai tare de balustrada de metal lustruit, rece din cauza umezelii din timpul noptii, sau calde in unele seri, dupa cate o dupa amaiza insorita. Dar oricum nu avea niciun rost sa coboare. Lumea de afara nu mai exista nici ea. Astepta ca locomotiva electrica sa ajunga la capatul drumului sau si sa se opreasca singura. Daca va ma fii, va cobora, daca nu …

Isi luase adio de la ea, miercuri seara. Ii zambise si ii urase ceva, strigase o gluma prosteasca , o mica rautate ca sa o tachineze si cobora atunci pe strada care ducea catre gara. Urcase in tren, citise cele cateva mesaje primite pe telefon si zambi in timp ce isi lasa capul sa se sprijineasca pe marginea tapitata a peretelui vagonului. Zambetul i se stramba in scurt timp. Poate ca inca ii mai era dor. „ Idiotule” isi spuse in minte si isi fugari gandul de mai devreme cu pumni imaginari, ridicati amenintator si cu suturi la fel de imaginare intr-un fund la fel de imaginar . Era 5.30 si pana la statia sa, Incahuasi, facea o ora, o ora si jumatate. Avea timp sa adoarma. Inchise ochii. Se gandi la mirosul sarat al marii si la nisipul in care nu-si afundase niciodata degetele de la picioare si inima i se umplu de dorinta si de un „candva” cu proprietati magice care putea sa comprime si sa modifice la cheremul bunului sau plac timpul, trecutul si viitorul. Apoi mintea ii fugi la caldura zilei, la zapuseala de pe holurile Politehnicii si la parfumul pielii ei. Razele de soare ii incalzisera pielea si o faceau sa miroasa atat de bine a liliac . Si buzele lui s-ar fi aplecat spre umarul ei dezgolit de bretele rochiei ca sa o sarute. Ar fi gadilit-o tepii barbii lui, putin, insa palmelor ei nu le-ar fi fost frica de asta si i-ar fi cuprins obrajii ca sa … „ Idiotule”, se auzi el soptind prin somn. Deschie ochii si observa ca nu trecusera decat 20 de minute. Vagonul era insa gol si nimeni nu parea sa treaca pe culoar. Fusese cu adevarat obosit daca nu a simtit cum ceilalti calatori de langa el s-au dat jos si s-au luat si bagajele de deasupra. Cu siguranta oboseala explica si visul sau ciudat.

Mai avea pana sa coboare si nu mai vroia sa se lase din nou prada somnului, desi sunetul monoton al rotilor si linistea care se lasase deodata, il imbiau la asa ceva. Deschise putin geamul si isi scoase o tigara sa fumeze, ignorand complet semnul de langa usa. Era doar singur .

Pe la jumatatea tigarii observase insa bagajele asezate cuminti la locul lor deasupra. Nu credea ca ceilalti sa fi coborat si sa-si fi uitat gentile pur si simplu. Era liniste pentru ca, probabil unii au plecat la toaleta, sau se plimba pe culoar, sau sunt la cunostinte in compartimentele celelalte. Probabil ca au plecat de curand, nu au trecut decat vreo cateva clipe si tocmai pentru asta si-au lasat bagajele nesupravegheate. Poate… S-a ridicat si a deschis usa spre culoar doar ca sa il vada gol. A ascultat cu atentie insa nimic nu se auzea, in afara de un radio, care difuza o melodie veche, un cantec despre un vacar singuratic plecat in munti dupa un taur. A iesit cu grija , insa compartimentul de langa el era la fel de gol ca si cel din care venea, doua geamantane dormind linistite pe mai departe in plasele de deasupra. Compartimenul urmator era la fel si panica incepuse sa ii stranga inima in ghearele ei de otel si arsura cand gasi toate vagoanele lipsite de pasagerii lor, inclusiv locomotiva care isi continua ruta ei nestingherita de nimeni si de nimic, inghitind linistita kilometri de cabluri si mii de kilowati. Se arunca spre geamuri ca sa zareasca vreun fel de ajutor afara, insa oraselele prin care trecea erau la fel de goale ca si trenul. Telefonul nu raspundea nicaieri iar radioul, in afara de postul acela cu muzica, evident casete inregistrate, era tacut. In somn devenise singur.

Incercase sa coboare in statia lui, sa sara din tren pe peron. Isi scapase pantoful din picior, dezlegat cumva, in spatiul dintre rotile trenului si marginea de ciment a peronului si asta l-a facut sa nu mai vrea sa incerce sa saritura. Insa nu il astepta nimeni, totul era scufundat intrun ocean de intuneric si tacere. Si a continuat sa mearga mai departe cu trenul, mereu asteptand statia finala sau o statie in care cineva sa opreasca trenul, oricine. Spera.

Acum, statea pe platforma ultimului vagon si privea ceata cum inghite spatiul taiat de locomotiva in zorii zilei. Era ciudat, siguratatea nu il speriase niciodata, functiona mai bine de unul singur chiar. Poate ca asta ar fi fost un lucru pozitiv pe care l-ar fi gasit in afacerea asta, dar in ultimele zile realizase ca singuratatea e de mai multe feluri. Iar visele cu ea pareau sa nu ii dea pace.

Era singur si gol. Singur in sensul ca nu apartinea nimanui si nu va mai avea sansa sa aparatina cuiva vreodata. Se simtea gol tocmai din cauza asta, caci pana acum nu realizase cat de indeplinit te poate face sa te simti apartenenta la cineva. Cat de bogat si de sigur pe lumea din jurul tau, pe tine, te pot face vorbe precum „ al meu”, „ a mea” „ al tau” „ a ta” . Era singur si gol si calatorea intrun tren electric bantuit de fantoma unui vis, a unei alte vieti, intr-o lume complet goala din cauza… ce mai conteaza cauza acum ? In curand avea sa ajunga la ultima statie, doar muntii trebuiau sa aiba undeva o oprire, nu ?

„ Iubito, ma poti ajuta?” , incepu el sa fredoneze, „Sunt un copil pierdut in padure”.


Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Iubito, ma poti ajuta? Sunt un copil pierdut in padure.

  1. allb2 zice:

    :)… cred ca da, desi am ratat mocanita si undeva in vama ( per pedes nefiind punctul meu forte) 😛 .
    Dar sa stii ca am alergat nebuna…deci poti sa cobori la o cafea 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s