Nu ma lasa…

Nu vazuse niciodata marea.

Nu isi bagase niciodata degetele in nisip, de fapt nici macar nu stia cum se simte nisipul. Nu vazuse niciodata atat de multa apa stransa la un loc si nu simtise niciodata caldura soarelui si vantul sarat. Adevarul e ca nici nu avea cum. El nu era altceva decat o statuie de marmura, un vechi luptator grec, in mijlocul muzeului orasenesc. Si totusi nu putea sa isi mute privirea de pe tabloul prins in peretele de vis-a-vis. Cu cerul senin, cu nisipul in doua tonuri, uscat si umed, acolo unde valurile inspumate ajungeau la el. Caldura care radia din imagine si acoperisul de stuf. Ar fi vrut macar doua ceasuri sa fie acolo, sa stea asezat, dupa atatea milenii, sa inchida ochii si sa asculte linistea. In cei 4000 de ani ai sai, de cand se trezise prins pe soclu, in postura sa sfidatoare , care lui i se parea mai degraba vulnerabila ( caci ce razboinic prefera sa stea gol in fata tuturor, fara sa faca nimic), nu mai vazuse niciodata ceva atat de frumos si care sa ii faca interiorul pieptului sau de marmura sa ii se umple de dorinta. Asta pana in ziua in care fotografa a venit in muzeu, ziua care a insemnat pentru biata noastra statuie, inceputul sfarsitului.

L-a atins. Dupa 4000 de ani de cand simtise ultima lovitura de dalta, care il facuse sa vada, dupa atata timp, ea a fost prima persoana care l-a atins cu o mana diferita. Nu cauta sa il stearga de praf, nu cauta sa vada calitatea marmurei ci il admira. Ii atinsese scurt degetele de la picioare, caci ii era frica probabil de gardianul salii si de afisele impanzite peste tot, care prohibitau gesturile acestea, apoi talpile si lucrul asta l-a gadilit si l-a trezit din reveria sa cu ochii permanent deschisi la mare. Pentru prima zi trebuia sa se multumeasca numai cu atat , un zambet ca de copil speriat cand gardianul a tusit cerand atentie si o fotografie. Trebuia sa recunoasca, in seara aceea a fost revoltat de gestul ei. I se parea de-a dreptul dezgustator ca cineva sa vina si sa il gadile, obligandu-i astfel mintea sa se coboare din planul ei superior unde se invartea intr-un nor de idei militare si de strategie si de batalii si … in care era de fapt doar imaginea marii. Isi promisese atunci ca nu se va mai lasa deranjat in felul acesta data viitoare si ca va cobora de pe soclu ca sa poarte o discutie serioasa cu managerul acestui stabiliment in care, se parea ca oricine putea sa faca orice. In a doua seara insa s-a mai potolit, in a treia, incepuse chiar sa se gandeasca la fata, daca nu cumva si ea visa la un loc cum e marea lui. Daca nu cumva si ea visa sa stea in fata valurilor si sa astept un fluture alb sa i se aseze pe mana. Oamenii, spre deosebire de statui, sunt mai mari pe interior, ca sa aiba loc suficient toate visele lor.

Desi nu vroia sa recunoasca, astepta a doua vizita a ei. Ii spuse si un „Buna” si ii zambise chiar, desi nimeni nu mai intelegea sau auzea acum vocile statuilor. O urmari cum se invarte prin intreaga camera si cum asculta cu atentie acelasi barbat ghid, ca si cu o saptamana in urma, aceeasi poveste, ca si cu o luna in urma, spusa pe aceeasi intonatie, ca si cu un an in urma. Si cand a venit momentul sa plece, degetele ei l-au atins din nou, de data asta i-au mangaiat picioarele intr-o clipa in care gardianul era plecat in cealalta camera. Dupa plecarea ei, a inceput sa simta dorul. In sfarsit cineva il vedea mai mult decat ca un obiect, cineva ii considerea diferit fata de celelalte obiecte din muzeu, in sfarsit… simtea ca ii duce lipsa. La a treia vizita, ea i-a apucat mana si i-a strans palma, la a patra, s-a ridicat langa el si l-a sarutat. Ii lasase o urma de ruj pe buzele lui de marmura alba, buze batrane cat lumea intreaga si i-a facut o alta fotografie… era carahios si dragut asa , un barbat gol de marmura, cu ruj pe buze.

Era o zi de vineri cand ea a intrat pe usa salii tinand de mana un alt barbat. A auzit-o „ Uite, Joaquin… soldatul asta seamana cu tine… tu esti soldatul meu de carne, el e soldatul meu de marmura, amandoi sunteti una si aceeasi persoana.” „ Si ma rog cine suntem noi ?” „ Cei care imi indurati capriciile, bineinteles…”

Statuile nu simt ura. Nu se simt tradate ci au mai degraba un simt al vinovatiei. Sunt realiste cand vine vorba de ceva, caci pentru ele timpul este fara sfarsit asa ca nu au nevoie sa zaboveasca prea mult asupra unui lucru. Dar el nu era o statuie obisnuita. Nu se simtise tradat de fotografa, din contra… se bucura de fiecare vizita a ei, de fiecare moment in care ea il tachina cu atingerile sale. Dar ele nu erau numai ale lui, iar lucrul asta il durea acolo in pieptul lui de marmura. Dar nu putea sa ii spuna asta. Nu vroia sa isi asume vreun risc cu limba lui neinteleasa. Si a inceput sa stranga il el toate lucrurile pe care stia ca ea nu are nevoie sa le auda de la el. Strangea „ imi e dor”, strangea „ imi place parfumul tau astazi” si „ te vreau doar pentru mine”, strangea caci era doar o statuie si cine ar mai fi pomenit o statuie de marmura sa stea pe o plaja langa o persoana in carne si oase. Cine a mai pomenit o statuie care sa gandeasca asa ceva.Si a strans si a tot strans in el pana intr-o noapte, acum doua nopti de fapt, cand pieptul lui s-a crapat si s-a spart. Nu l-a durut cand s-a trezit pe podea, in zeci si sute de bucatele.

Noi, celelalte statui si tablouri din sala, i-am auzit pe profesori si pe specialistii care au venit a doua zi dimineata ca sa cerceteze, ca au gasit hartii scrise in pieptul de marmura al luptatorului. Orice e posibil.


Anunțuri
Acest articol a fost publicat în fictiune, Fără categorie, oras și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Nu ma lasa…

  1. Misha zice:

    ce frumos:X

  2. allb2 zice:

    :)Ai scris atat de frumos incat mi-au dat lacrimile. Cu adevarat.

    • dionis zice:

      🙂 e doar o poveste cu statui … vezi, e un motiv destul de serios in spatele faptul ca noi nu le mai intelegem limba; e prea trista

  3. A. zice:

    Mi-am permis sa postez pe blogul meu povestea de mai sus. Evident, cu link catre tine, nu cu copy paste ca la romani. Scrii foarte frumos. Felicitari!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s