Tribul

Era a doua zi a saptamanii cand, coborand treptele blocului meu de apartamente, intre etajele doi si unu, m-am intalnit cu tribul, iar barbatul cel mai inalt, cel cu mersul cel mai caraghios si ritmic dintre toti, m-a invitat sa ma alatur lor. Alaiul pribeag al blocului si cartierului nostru, de batrani fara inimi, jucarii stricate si masti. Trib de circari.

Dupa mai bine de patru luni de zile in care nu avusesem curajul sa parasesc apartamentul de teama umbrelor pasilor Irenei, de teama ecourilor vocilor ei, dupa mai bine de patru luni de zile de cand nu mai parasisem cochilia peretilor camerei mele, cu mirosul lor bine cunoscut de carti in piele de vitel si nopti in care m-am imbatat, hotarasem sa pasesc din nou cu fruntea sus, prin orasul in care odinioara nu indraznea sa se aseze nicio fantoma. Ce mai dimineata imi alesesem si eu sa parasesc casa…

I-am observat timid, urcand pas cu pas, fiecare pas diferit de celalalt pas, intrun dans cu sunet de pantofi tarsaiti intr-o imitatie teribil de proasta a unui mari dincolo de zidurile Buenos Airesului. Cei patru barbati, cu paltoanele lor lungi pana la glezne, chiar si in ziua aceea de vara torida in care briza uscata batea printre teii de pe Calea Richeliu, iar la terasa Rusului nu mai contenea berea sa curga rece, sa umezeasca in borboane mari si rotunde de adapat gargaritele in ele, halbele din mainile studentilor. Cu palariile lor, pe jumatate roase de molii, unele mari de parca asteptau o closca cu ouale dupa ea si paiele si gainatul si mizeria penelor smulse de agitatia caldurii, altele la fel de mici de parca ar fi fost palarii de bureti, intr-o poveste cu o Scufita Rosie si un lup, indesate toate, pana spre varfurile urechilor ascunzand cine stie ce. Cu ochelarii lor de soare, cu rame mari, de plastic, grosi si umbrosi, in spatele carora sa nu se observe nimic, nici miscare a ochiului, nici ochi, nici trezire, nici somn. Cu fularele lor de lana, aruncate nonsalant si in ton cu previziunile creatorilor de moda din pagina 10 a ziarului, pe dupa gat si pe deasupra papioanelor si cravatelor lor, negre si inguste de agenti federali si bancheri. Cu manusile lor fara degete, unul cu o manusa dreapta, altul cu o manusa stanga, celalalt cu o manusa dreapta iar ultimul cu o mansa stanga, toate de o culoare diferita, rosu, verde, alb si negru, toti desperecheati in ultimul hal, de parca haosul imbracamintei lor ar fi fost un manifest la uniformitatea culorilor pe care blocul nostru si strazile le acceptasera. Paseau pe trepte ca niste creaturi de carte, precum oamenii desertului in romanul acela cu planeta de nisip si viermele creator de mirodenii. Un pas tarsait, toti patru in acelasi timp, cate o treapta de fiecare, apoi doi pasi rapizi, pe varfuri si o pauza, apoi inca un pas si o pauza, apoi inca un pas scurt urmat de doi pasi trasi cu lene. De parca le-ar fi fost frica sa fie afara, iar in acelasi timp frica sa ajunga inauntru, oriunde s-ar fi aflat apartamentul lor in bloc. Daca apartineau blocului astuia…

I-am privit fascinat , lipit de caloriferul rece, strangand in brate trandafirul japonez pe care administratorul insista sa il puna in fiecare dimineata, prea aproape de fereastra deschisa, care il lovea spre cadere. I-am privit fascinat in trecerea nebuniei lor si nu m-am putut sa nu ma intreb care e motivul pentru care bietii de ei traverseaza ziua si noaptea, mereu si mereu, da, chiar si noaptea, caci ii aud uneori in miezul noptii pasind in zgomotul lor oceanic si aprinzand luminile automate de pe paliere, pustiul din fata locuintelor noastre. Pesemne ca am pus cu voce tare intrebarea mea , caci atunci , barbatul cel mai inalt si cu palaria cea mai triunghiulara, s-a intors spre mine si mi-a zambit pe sub ochelarii sai si mi-a aratat cu varfurile degetelor sale, inima cusuta cu ata rosie de pe camasa lui. Si atunci am inteles tribul din care faceau parte barbatii. Indragostiti perpetuu de imaginea perfecta a femeii viselor lor, s-au blestemat singuri sa bantuie nelinistiti si neimpacati orasul. Paria pentru toata lumea din cauza credintei lor absurde in iubire, in loialitate, avand ca divinitate o idee numita romantism, ar fi trebuit sa atentioneze pe toata lumea normala de conditia lor.

M-au invitat si pe mine sa ma alatur lor, mi-au scos ata rosie si acul din borurile unei palarii purtate de un palton scund si m-au tras de camasa spunand-mi ca ma recunosc ca fiind unul de-al lor. Iar eu le-am ras in fata si i-am alungat, caci nu e nicio prostie mai mare pe lumea asta, nu e nicio erezie mai plina de blasfemii decat sa mai crezi in vise.

In a doua zi a saptamanii, dupa mai bine de patru luni de la plecarea Irenei, m-am intalnit pe scara blocului meu de apartamente, intre etajele doi si unu, cu un trib de barbati singuratici si nebuni de dragoste care s-au oferit sa ma ia printre ei si sa-mi coasa inima la reverul camasii, iar eu i-am refuzat, caci imi preferam inima ratacita.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s