degete

Degetele ei atingând cămaşa de bumbac. Aşa începuse totul. Cu degetele ei lungi, subţiri, fierbinţi, înnobilate de coroane de unghii, niciodată prea lungi sau prea scurte, muscate la o perfecţie calculată în fiecare seară de joi, când Olivia ii păşea pragul şi patul. Şi  cămaşa de bumbac care, în dimineaţa aceea, se trezea din somn, mototolită, acoperind doar jumătate din pieptul ei, mângâind cupola sânului ei stâng.

Îi plăceau degetele ei, şi atingerile,  şi mângâierile,  şi palmele,  şi pumnii ei, lichiditatea instabilă cu care Olivia putea să îi aducă plăcere sau durere, joacă sau pedeapsă. Lucrul ăsta i se descoperise încă din prima noapte, din seara când a observat-o în Cabaretul Rusului, la o oră târzie când numai cocotele şi dansatoarele barului aveau voie să rămână treze. Dar Olivia nu era niciuna din ele, poate doar puţin cu inima rătăcită, poate doar puţin plictisită, poate doar puţin nebună, boemă sau scriitoare.  Spuneam că descoperise lichiditatea instabilă, proprietatea metamorfică a degetelor ei încă din prima seară când degetele ei l-au dezbrăcat cu o foame aparte, ca mai apoi să se închidă în palma care îl lovi pese obraz, când el încercă să îi ridice rochia, ca mai apoi din palmă să se nască mângâieri şi unghii (perfect muşcate cum am mai spus, cu experienţa nenumăratelor pagini de romane franţuzeşti sau ale orelor când lutul, caci Olivia se juca cu el, creştea din bulgare în turn şi scăpa în firicele gri printre degetele ei), unghii care se încâlceau în carnea umerilor lor în semn de apartenenţa prădătoare.

La început îi spusese că o fotografiază din capriciu, dar apoi capriciul a devenit obsesie. Nu cataloga, steril de conţinut, cu un număr de serie scris cu un stilou care avea o peniţă care zgâria atunci cand mâna trecea linia despărţitoare a şaptelui, ci mai degrabă păstra cu pasiunea unui fetişist, cu focul lui lăuntric. Fotografia tot ce ea atingea, observând dacă în momentul când buricele degetelor ei atingeau plasticul sau sticlă sau puful sau metalul, nu cumva îşi donau proprietăţile şi obiectelor binecuvântate astfel. Fotografia butonii cămăşii lui albastre, care dispăreau primii în baie, când Olivia intra să se schimbe de parfumul casei de dincolo, aşteptând ca, sub ochiul acela, al treilea, mecanic, leii de argint sa capete mobilitate pentru o fracţiune de secundă, ca să se scurgă, precum mercurul, în chiuvetă mică, sau pe gresia băii. Fotografia paharul de băutură, care se lăsă cuprins, nu de două, nu de trei degete, ci de toate cinci, ca să se înmoaie şi să se topească, ca să se descompună în nisip şi în apă şi să cadă pe podea, sacrificând whisky-ul. Fotografia argintul tacamurilor şi porţelanul farfuriilor şi metalul cheilor, încercând să surprindă momentul în care furculiţele vor înflori în trandafiri, iar farfuriile vor crăpa în mozaicuri iar cheile vor deveni sculpturile unor insecte noi. Fotografia animalele pe care le mângâia, pisicile, câinii, caii, canarii, în aşteptarea ceremonioasă, ca de sub degetele ei, să se nască specii noi, magnifice. Şi putea jura că, într-o fotografie, o pisică neagră îşi abandonă rasă ca să devină un jaguar cu blana bătută de diamante. Fotografia creştetele copiilor pe care Olivia îi atingea, a gemenilor doamnei Muntz de la etajul şase, care sub mângâierea ei grăbită, în timp ce urca scările labirintice spre apartament, se transformau în versiuni privite ca printr-un caleidoscop. Totul cu înfrigurarea căutării de răspunsuri, de asemănări cu simptomele pe care degetele ei i le dădeau lui. Căci numai pe el il transformau, săptămână de săptămână, îi adăugau membre, îl topeau, îl stricau ca să îl reclădească din nimic, îl operau cu precizie chirurgicală, dându-i o nouă piele, dându-i un nou nas, noi buze, noi ochi. Căci numai pe el, Olivia părea să îşi folosească puterile magice, să îl îmbolnăvească de dor şi să îl vindece, să îl omoare de inaniţie şi să-l hrănească, numai pe el îl transformau în orice vis şi dorinţă şi capriciu şi moft îi era ascuns în inimă.

Pe podea, trupul ei era răsfirat în 222 de fâşii veline de hârtie fotografică. Şi răsăritul o aprindea în flăcări vii, în aburi transparenţi de substanţe chimice de developat care îi întăreau, într-o ceaţă subţire, tălpile, gleznele, gambele, pulpele, palmele, braţele, pântecele, sânii şi chipul. Încremenită pe vecie în surâsul ei copilăresc, cu buza de jos roşie, coaptă ca o boabă de strugure, muşcată uşor de pipă sa de corn, moştenită de la un bunic războinic, femeia zorilor de zi.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la degete

  1. felicika25 zice:

    imi place….mult :*:*

  2. felicika25 zice:

    nu sunt sigura ca ar trebui…sunt oarecum fascinanti, asa nebuni cum le spui tu…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s