Zero si unu

Povestea trupului ei începea cu „a fost odată ca niciodată”. Cu o seară răcoroasă de octombrie şi cu ultima frunză de arţar scoţian care a căzut dintre paginile romanului ei cu coperţi roşii, roman primit în dar de ziua ei, cândva, într-un an mai bun.

Îi concepuse mereu trupul ca pe o simfonie. Sau cel puţin această era imaginea pe care o avea în minte, imagine fiind puţin cam mult spus, căci limbajul său era cam sărac în ceea ce priveşte aşteptările, imaginaţia şi visele. El nu cunoştea şi nu lucra decât cu certitudini. Iar trupul ei urma să aibă o certitudine de complexitatea şi frumuseţea unei simfonii, explicabilă atât matematic cât şi cu anumite simţuri care ne aveau nevoie de vreun impuls de certificare a adevărului.

O studiase atent în ultima perioadă. Cam de când îi observase mişcarea lină a mâinii sale coborând, de fapt nu, ieşind mai întâi de sub căldura mânecii largi a puloverului gri şi coborând graţios spre podeaua rece ca să apuce şi să ridice de codiţa, frunza veche şi pusă la păstrat, printre cugetările unui sărman îndrăgostit ficţional. De fapt nu fusese nimic graţios în mişcarea ei, doar un reflex şi atâta tot, însă suma tuturor detaliilor compune o imagine cu mult mai atrăgătoare decât părticică în sine. Iar pentru el fusese de vină… De fapt nu fusese nimic vinovat pentru eveniment. Aşa a fost să fie, destin, săgeată de Cupidon grăsuţ, început romanţat de poveste, coincidenţă.

Povestea trupului ei începea cu mişcarea. Cu dansul muşchilor ei, coreografia tendoanelor şi articulaţiilor ascunse sub pielea bronzata. Mişcarea buzelor ei zâmbind, a pomeţilor ei râzând sau vorbind repede şi înflăcărat, din nou a buzelor ei atunci când se dădea cu ruj în mica oglindă cu ramă veneţiană din vestibul, cu mişcarea mâinilor ei. Îi plăceau mai ales, degetele ei lungi, subţiri, expresive, reci şi calde în urma unor capricii ce nu ţineau cont de vreme sau stare de spirit ci mai degrabă de muzica ce venea din când în când din sufrageria plină de cărţi, de lângă geam, de la micul pick-up. Reci când ascultă pianul, calde când ascultă jazz. Cu mişcarea unduitoare de felină a spatelui ei. Ca o stăpână peste o savană de patru metri pătraţi, mai ales atunci când se punea în pat să adoarmă.

Îi plăceau încăpăţânarea ei şi felul în care răbufnea atunci când era nervoasă. Îi plăcea atunci când se târguia. Îi plăcea când înjura proprietăreasa şi copii de la blocurile celelalte care îi furaseră într-o dimineaţă unul din obiectele ei de lenjerie intimă, o mică bucăţică de mătase veritabilă. Îi plăcea să îi audă degetele furioase scriind la tastatură scrisori lungi către ea însăşi şi acea fremătare de deasupra ochilor, de pe frunte. Dar niciodată nu îşi putuse explica cum de era posibil să placă sau să definească această senzaţie în ceea ce o privea. Şi nu numai din punctul de vedere al imposibilităţii acestui lucru… nu, imposibilitatea fusese aruncată de foartă multă vreme în străfundurile minţii sale, ci mai ales din perspectiva unei conştiinţe puse în faţa unui fapt cu totul şi cu totul nou. De parcă se trezise într-o bună zi cu „plac” în minte şi îl adoptase.

Descoperise mai târziu ce înseamnă pentru el faptul că o iubea. Dăduse peste senzaţia asta într-o zi, pe când vizualiza un documentar despre înot, înotători şi apă. Îi plăcuse ideea de îmbrăţişare totală a unui mediu nou, frumuseţea felului în care trupul se lăsa în voia curentului şi senzaţiei cu care trebuia să se acomodeze. Şi asta simţise că trebuia să fie şi iubirea lui pentru ea. O cuprindere nouă, o îmbrăţişare, o trăire unul în celălalt.

Într-o seară ea veni în apartament cu un bărbat complet străin. Au râs, au băut, au dansat puţin stingheriţi în mijlocul camerei, printre scaune şi două sticle goale, chiar în faţa lui. Apoi ea şi-a întins spatele, frumosul ei spate, şi şi-a pus braţele pe după gâtul acelui bărbat şi l-a sărutat. L-a durut sărutul acela, dar ar fi putut-o ierta. Apoi ea l-a tras de mână spre pat şi cu o altă arcuire a spatelui, a întins degetele  după fermoarul rochiei şi l-a desfăcut. A lăsat-o să curgă pe şoldurile ei până jos, apoi s-a întors cu faţa spre celălalt bărbat ca să se lase sărutată pe gât, pe sâni şi pe pântece. L-au durut şi a ţipat la fiecare. Apoi ea s-a întins pe pat şi l-a tras pe bărbatul acela deasupra ei. Şi muşchii braţelor lui păreau că o cuprind cu totul, iar spatele lui gol începea să se mişte ritmat după gemete.

Dimineaţă, când domnişoara L încercă să îşi deschidă calculatorul ca să îşi copieze nişte schiţe, a avut surpriza să îl găsească mort. L-a înjurat puţin, l-a lovit cu palmele, i-a apăsat toate butoanele, l-a alintat şi apoi l-a înjurat din nou, dar nimic nu mai putea fi făcut. Calculatorul ei era prima conştiinţă virtuală, primul bărbat virtual care a murit din dragoste, cu inima frântă. Dar nimeni nu a descoperit lucrul acesta, nici tehnicianul de la service-ul IT, care nu a descoperit decât o siguranţă arsă şi pe care a înlocuit-o cât ai clipi.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Zero si unu

  1. roxana zice:

    foarte tare! o abordare noua…la asta nu ma gandisem pana acum. vorba cantecului:” sa mori de dragoste ranit(a) „. se spune ca le transmitem din energia noastra lucrurilor materiale din jur, dar nu am privit viata din perspectiva asta niciodata…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s