Atlas

Trebuie că se întâmplase la adăpostul nopţii.

L-am găsit pe Stan plutind pe râu, în dreptul cheiului, cu ochii deschişi spre cer, urmărind cu privirea el ştie ce. Poate ciorile, poate picăturile de ploaie care îi adăpau trandafirul. Deşi asta nu era o floare care să se hrănească cu apă. L-am tras la mal cu şase funii groase. Fără scheletul său extern, care să-i suporte greutatea, muntele de carne şi haine îmbibate de apă, aproape că răsturnase macaraua care se oferi să îl ridice pe uscat.

În fiecare dimineaţă, când despărţea puhoiul de oameni cu burta sa imensă, în bâzâitul slab al motoarelor care îi ajutau oasele să se mai mişte, cu toţii ne uitam la el cu ură. Ne era teamă de statura lui, dar mai ales de mânia lui, căci acum, de când începuse foametea, magazinul sau era singurul care mai reuşea să stea deschis. Care avea mâncare adevărată şi chiar carne. Carne bună, carne reală, nu cuburile substitut, din alge. „Luaţi, mâncaţi, acesta este carnea lui Stan ” ne spunea, râzând în hohote, atunci când degetele lui groase ne împachetau în hârtie veche de ziar, alimentele. De parcă ar fi fost un Iahve nou, care împrumutase de la Buddha, doar pântecele.

Ne aşteptam să i se întâmple ceva rău din momentul în care copii au început să dispară. Buletinele de ştiri vuia de detalii legate de dispariţii. De la fotografiile celor unsprezece, difuzate din oră în oră, până la faptul că deasupra fiecărui pacheţel de haine găsit, se afla câte un boboc de trandafir, cu tulpina tăiată de la jumătate. Stan părea că ne face în ciudă tuturor cu florile de la reverul hainei sale. Râzând în hohote şi frecând între degetele sale grase, în văzul tuturor, boboci nedeschişi. Atunci ne-a fost pentru prima dată scârbă să intrăm în magazinul lui, dar foamea noastră era mai mare decât aroganţa lui.

Ne-am transformat în lupi atunci când Stan a venit în cartier, cu un pachet de carne sub braţ, ca să îl ofere unei mame îndurerate. Nu a fost nevoie decât de ţipetele ei, cum că îşi visase, cu o noapte înainte, copilul dispărut de două săptămâni, plângând de foame şi muşcându-şi braţele, ca cineva să zbiere că Stan ne hrăneşte cu carnea copiilor răpiţi. Şi l-am luat cu toţii la bătaie atunci. L-am sfâşiat ca o haită ce eram, cu unghiile, cu dinţii. I-am dat foc magazinului şi l-am alungat pe vecie dintre noi. Dar copii tot nu au încetat să dispară.

Trebuie că se întâmplase la adăpostul nopţii. Fusese o pană de curent care adormise pentru câteva clipe camerele de securitate de pe stâlpi. Probabil cineva l-a aşteptat sub Pasarelă. De parcă ar fi fost şi greu de observat un munte de om, în întuneric. Ploua mărunt. Plouă de mai bine de două zile, aşa că probabil străinul care îl oprise îi ceruse ceva neimportant. Poate direcţii către un Felinar Roşu, poate un foc pentru o ţigară care să îl încălzească. Probabil că l-a înjunghiat când s-a apropiat de el.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în fictiune, oras și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s