” A fost odata in Anatolia” – poveste cu fantani si fantome

Am auzit pentru prima dată de filmul acesta, citind una din listele câştigătorilor de la Festivalul de Film de la Cannes de anul trecut. Cinematografia turcă însă nu m-a atras niciodată. Diferenţele culturale, lingvistice şi de viziune, ne-au împiedicat să realizăm o conexiune.

Trailerul filmului a fost şi mai confuz. Anatolia e un personaj în sine. O coloană de maşini, singuratice, îi tot străbat câmpiile în căutarea unei fântâni. În miezul nopţii, Anatolia e plină de umbre ciudate şi de rămăşiţe de uriaşi, gigantice sculpturi de piatră sau ciudăţenii ale naturii care dau impresia că de fapt totul e prins într-un tărâm care nu mai e al nostru, al realităţii, ci altceva, magic. Însă filmul se lasă descoperit că o cadână timidă…

Povestea pare simplă. Trei maşini, bărbaţi care îşi fac datoria. Jandarmi, un procuror, un medic şi poliţiştii care se ocupă de anchetă. Cei doi acuzaţi de crimă. Personajele străbat Anatolia în căutarea unei fântâni, locul în care acuzaţii au tăinuit un cadavru. Câmpia însă complică totul, îi obligă să nu se lase rătăciţi în vastitatea ei ci să se cunoască, să îşi împărtăşească poveştile, nu pentru că drumul să li se pară mai scurt ci parcă pentru a se ancora mai bine într-o realitate fără de început şi fără de sfârşit, mărginită doar de o fâşie de asfalt. Aflăm astfel povestea medicului care nu crede în superstiţii, ci doar în dovezi ştiinţifice, deşi cinismul lui pare să fie rezultatul unei inimi frânte, aflăm povestea procurorului care „seamănă cu Clark Gable”, bântuit de fantoma soţiei şi cea a anchetatorului, patern cu acuzaţii.

Acţiunea filmului se întinde pe durata a două ore, respectând pe alocuri lungimea câmpiilor anatoliene şi a timpului care le compune. Tocmai din cauza duratei, filmul poate părea învelit în ambiguitate. Nu aflăm de la început motivul crime şi nici nu ni se dezvăluie până în final, deşi imaginea puştiului care loveşte cu piatra pe criminalul tatălui său şi fraza „Copii sunt cei care plătesc pentru păcatele părinţilor”, ne lasă să credem că, de fapt, crima e o poveste de dragoste adulterină.

Una din scenele cele mai interesante ale filmului se petrece într-un sat, în care personajele au fost nevoite să înnopteze. Intervenţia „îngerului providenţial”, în chipul fiicei primarului, care declanşează, prin simpla intrare în scenă cu o tavă cu ceai, transformări interioare în fiecare dintre cei trei bărbaţi prezenţi. Deşi nu spune niciun cuvânt, îi obligă, atât pe medic, cât şi pe procuror şi pe criminal să realizeze că aici, în sat, se află de fapt la o răscruce în viaţă. Însă, imediat după ce ea părăseşte camera, fiecare bărbat trebuie să îşi găsească un răspuns la fantomele care l-au bântuit până acum. Fie că asta înseamnă recunoaşterea crimei, sau recunoaşterea tristeţii.

Cititi mai multe AICI

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în academic link și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s