Cum s-a sfarsit lumea

„Cred că cel mai mult o să-mi lipsească cireşele”, începu bărbatul cu umerii largi şi pieptul scobit să vorbească, spărgând astfel liniştea care se coborâse asupra spectatorilor. „Îmi plăceau cu adevărat. Fie că le mâncăm fără nicio garnitură, aşa pure, cum veneau din copac, aveam chiar câţiva pomi în faţa casei mele din Anatolia, fie că erau amestecate în dulceţuri, sau în prăjituri, în torturi, în ceaiuri care îmi răcoreau verile. Îmi plăceau cireşele, iar acum o să-mi lipsească cel mai mult.”

„Ai putea să taci pentru un moment? Măcar acum să îţi închizi gura şi să priveşti mai departe ce se întâmplă… Oare nu te cutremură puţin ce e afară? Vorbeşti încontinuu despre cireşele tale de parcă ar fi fost singurul lucru bun din viaţa ta!” îl certă bărbatul cu mustaţa grozavă şi înfoiată din sute şi mii de firicele albe, ţepoase, de parcă ar fi fost blana unui animal nou.

„Dar.. o să le duc dorul…”

„Şi ce? Când ai mai văzut trei sori răsărind în acelaşi timp?”

Apocalipsa începuse de noaptea trecută şi continua să ardă cerurile într-o simfonie pastelată. Undeva, în inima unui munte, probabil chiar în inima muntelui de lângă oraş, unul din calculatoarele oamenilor de ştiinţă sughiţase o eroare de cod, care la rândul ei strănutase o paradigmă, care la rândul ei vomase peste capetele oamenilor sfârşitul profeţit. Pământul se descompunea şi se refăcea la loc, în acelaşi loc, dar în dimensiuni temporale noi, astfel încât tot ce exista afară devenise o cacofonie de voci, o aglomeraţie de „eu” identici şi o mixtură de culori care se anulau reciproc într-un uriaş paradox demn de literatura ştiinţifică. După estimările specialiştilor, totul ar fi trebuit să se termine din clipă în clipă, într-un imens punct alb, strălucitor, cu puterea unui bec de 100 de waţi.

Doar baia turcească rămăsese fixă, atât în spaţiu cât şi în timp, deşi nu era la locul ei în realitatea pe care lumea o considera prezent. Din interiorul ei plin de aburi groşi, parfumaţi, de ape termale şi muzică de mandolină, bărbaţii făceau cu rândul care să se uite pe mai departe la ce e dincolo de fereastra subţire.

„Cel puţin vom muri curaţi, dacă aşa se întâmplă atunci când efectul experimentului va ajunge la noi. Şi dacă nu vom muri, cel puţin ne vom transforma în grămezi de atomi parfumaţi a levănţică..” glumi bărbatul cu mustaţa albă şi deasă.

„Desigur, dumitale îţi arde de glume…”

„Şi ce ai vrea să fac domnule cireaşă? Nu e ca şi cum aş putea să mă duc acolo ca să scot ceva din priză.”

„Deşi poate că ar fi fost mai bine să fi ţinut calculatorul ăla închis peste noapte…” îi ţinu partea al treilea bărbat. Avea o ţigară moale între buze. Nici nu o aprindea dar nici nu şi-o dădea jos, de parcă i-ar fi ţinut locul unui deget mare de supt.

„Ar fi trebuit… dar e deja prea târziu. Auziţi domnule doctor? Auziţi bâzâitul acela? Până şi stele se schimbă, se nasc din găurile negre de pe cer şi cânta…”

„Aud, aud…” spuse bărbatul scăpând ţigara dintre buze.

„Lăsaţi-o, oricum jos o să se strice mai mult hârtia şi o să curgă cu totul… Măcar acum vă veţi putea lăsa de obiceiul ăsta. Şi mie o să mi se facă dor de ele… dar poate că nu o să fie atât de rău după ce se va termina toată asta. Adică, nu pentru cei ca noi.” Îl atenţionase bărbatul cu mustaţă.

„Tot ce e posibil. Nimeni nu a reuşit să ne dea o explicaţie rezonabilă şi totuşi, iată-ne aici. Dar nu aş spera prea tare la asta. Mie o să mi se facă dor de parfumul soţiei mele…”

„Ce parfum?” îl întrebă primul bărbat „De cireşe?”

„Nu… a altceva… nici nu mai ştiu cum miros florile de cireş… Soţia mea avea un parfum obsedant, îl adulmecam ca un câine de la depărtări. Am uitat a ce mirosea. Ce se mai întâmplă afară?”

„Totul se stinge…” îi raportă cu voce ştearsă bărbatul curajos de mai devreme.

„Vezi ceva în întunericul acela?”

„Nu, poate că şi pentru noi vine sfârşitul.” îi răspunse acesta, doctorului, spăşit.

„Cine ar fi crezut că nişte biete fantome vor fi ultimele spectatoare ale lumii?”

„Cine ar fi crezut că noi avem atâtea doruri strânse?”

„Ei bine, poate că de aia bântuiam, de dor de cireşe, de dor după un parfum pe care nu mi-l pot aminti, de dor de… ce spuneai că ai dumneata?”

„Dor de viaţă. Întunericul se apropie de uşă. Să îl las să intre?”

„Deschide-i, poate că aduce cu el cireşe şi parfum şi viaţă.”

Lumea dispăru într-un punct alb, luminos, de intensitatea unui bec de 100 de waţi, la 5.05.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în fictiune, spatiu și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s