Verde

Cateodata sunt plin de ura.

Urasc din tot sufletul casa verilor mele pierdute. O urasc dintr-un capriciu, dintr-un moft. Din dorinta de a avea cumva o explicatie pentru boala, de parca strangand ura intre peretii ei, ma simt mai in siguranta afara. De parca, doar asa m-as putea impaca cu gandul ca tatal meu e un om cu slabiciuni.

Urasc din tot sufletul galagia lumii. Rasetele ei, veselia ei, betia ei, tipetele ei colorate, caci haosul care ma inconjoara nu il inteleg si nici nu pot face parte din el. Poate de aceea ingrop galagia lumii in sunetul ritmic al clapelor masinii de scris. Sub bataie, din galagia prinsa in cerneala, imi pot face o lume doar a mea, perfecta pana in cel mai mic detaliu suprarealist, in care fii isi pot privi in ochi parintii.

As da foc casei verilor mele pierdute si jur ca as rade cu lacrimi de fericire si as dansa ca un indracit in jurul flacarilor care ar cuprinde-o. Si as arunca toate paginile lumii mele perfecte in focul ei, ca sa le transform pe rand in fluturi de cenusa,ca niste efemere insecte nocturne.  Daca asa l-as face pe tatal meu sa isi aminteasca .

Cateodata sunt plin de ura.

Sa nu indraznesti niciodata sa imi spui ca sunt un om bun.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în fictiune și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Verde

  1. Gnowee zice:

    Si daca totusi iti spun? Esti un om bun 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s