Conversatie intre doua manechine de plastic

Am trăit mult timp având în faţa ferestrei, un bărbat şi o femeie de plastic, manechine de sâmbătă, îmbrăcate duminică dimineaţa de vânzători grăbiţi, cu ace la încheieturi.   Dar niciodată nu i-am auzit vorbind sau nu i-am văzut mişcându-se deşi erau frumoşi în copiile chipurilor de plastic şi aproape semănau cu mine şi cu o femeie pe care o cunoscusem cândva. Sau poate că nu fusesem suficient de beat, sau suficient de treaz, ca să le înţeleg limba de plastic. Până într-o seară.

L-am auzit pe el şoptindu-i „Hai să ne jucăm de-a amanţii… hai să ne prefacem că suntem îndrăgostiţi pe ascuns. Că tu eşti o femeie măritată nefericit, că stai singură toată ziua, iar în nopţile de vineri mă doreşti doar pe mine. Te-aş aştepta cuminte, într-un apartament albastru”. Dar ea nu părea să-i răspundă.

Şi l-am auzit spunându-i „Hai să ne prefacem că ne iubim clandestin, că ne-am întâlnit în tramvaie şi ne-am ţinut de mână pe sub bănci, iar degetele noastre vorbeau. Că eu ţi-aş fi celălalt şi tu mi-ai fi EA.” Dar geamul vitrinei care îi despărţea părea să fie prea gros pentru dragostea lui.

Şi l-am auzit, în final, strigându-i „Hai să ne iubim animalic! Ţi-aş iubi tot trupul şi nu pentru o zi sau pentru un an. Ţi-aş iubi ochii şi buzele şi nasul şi unghiile şi ţi-aş săruta şi linge şi muşcă şi bea toate locurile unde el te-ar fi atins, ca să te curăţ, ca vinerea, în apartamentul meu, sub cearşafurile mele, să fii doar a mea. Ştiu, în restul săptămânii aş înnebuni de gelozie.” Dar femeia de plastic nu vroia să-i răspundă. Ce te-ai fi aşteptat să facă?

I-am văzut pe bărbatul şi femeia de plastic încă o săptămână după conversaţia lor. Ea zâmbea în continuare de plastic, într-o rochie nouă, dar el părea cumva că sună a gol, iar vopseaua din ochii lui părea că a sărit. Îmi părea rău pentru el.

Dar nu aveam timp de păreri de rău, era duminică dimineaţa şi vânzătorii cu ace la încheieturi veneau să mă îmbrace şi pe mine.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în fictiune, oras și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Conversatie intre doua manechine de plastic

  1. missysparrow zice:

    Un mare repros am de facut: creezi povesti pe care le citesc si le citesc. Citesc fiecare cuvant in parte,il simt, etc …iar baaam dintr-o data se termina toata povestea.Not good…macar un ”Va urma” ceva de genul :)))

    Mai are rost sa spun cat de, cat de, cat de… esti? Stii deja! Esti bun!

    • dionis zice:

      o sa vreau in vara sa scriu ceva mai mare … mi-e dor de povestile mari, trebuie doar sa-mi gasesc un strop de inspiratie …

      pana una alta, va mai amuz cu pastile din astea

  2. hmm..interesanta viziune despre limbajul din plastic dintre 2 manechine. 🙂 totusi, eu cred ca altceva as fi gandit, cred ca fiecare si-ar fi imaginat alt gen de discutie in functie de personalitatea proprie.

  3. Dulce Deea zice:

    Manechinele vor să fie oameni – cu toate ale lor, slăbiciuni şi abisuri. Iar oamenii devin uneori manechine, înfrânţi de slăbiciunile şi abisurile pe care vor să şi le uite:)

    • dionis zice:

      Zanele care trebuiau sa se ocupe de transformarile astea au declarat greva pe o perioada nedeterminata. Manechinele nu pot deveni oameni, altfel cum de iti explici faptul ca nu s-a mai auzit nicio poveste despre vreun baietel de lemn care sa devina real. Dar culmea, cum spuneai si tu oamenii pot deveni manechine, caci sa ramai fara suflet si vise , nu ai nevoie de personaje de basm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s