Conversatie intre doua manechine de plastic

Am trăit mult timp având în faţa ferestrei, un bărbat şi o femeie de plastic, manechine de sâmbătă, îmbrăcate duminică dimineaţa de vânzători grăbiţi, cu ace la încheieturi.   Dar niciodată nu i-am auzit vorbind sau nu i-am văzut mişcându-se deşi erau frumoşi în copiile chipurilor de plastic şi aproape semănau cu mine şi cu o femeie pe care o cunoscusem cândva. Sau poate că nu fusesem suficient de beat, sau suficient de treaz, ca să le înţeleg limba de plastic. Până într-o seară.

L-am auzit pe el şoptindu-i „Hai să ne jucăm de-a amanţii… hai să ne prefacem că suntem îndrăgostiţi pe ascuns. Că tu eşti o femeie măritată nefericit, că stai singură toată ziua, iar în nopţile de vineri mă doreşti doar pe mine. Te-aş aştepta cuminte, într-un apartament albastru”. Dar ea nu părea să-i răspundă.

Şi l-am auzit spunându-i „Hai să ne prefacem că ne iubim clandestin, că ne-am întâlnit în tramvaie şi ne-am ţinut de mână pe sub bănci, iar degetele noastre vorbeau. Că eu ţi-aş fi celălalt şi tu mi-ai fi EA.” Dar geamul vitrinei care îi despărţea părea să fie prea gros pentru dragostea lui.

Şi l-am auzit, în final, strigându-i „Hai să ne iubim animalic! Ţi-aş iubi tot trupul şi nu pentru o zi sau pentru un an. Ţi-aş iubi ochii şi buzele şi nasul şi unghiile şi ţi-aş săruta şi linge şi muşcă şi bea toate locurile unde el te-ar fi atins, ca să te curăţ, ca vinerea, în apartamentul meu, sub cearşafurile mele, să fii doar a mea. Ştiu, în restul săptămânii aş înnebuni de gelozie.” Dar femeia de plastic nu vroia să-i răspundă. Ce te-ai fi aşteptat să facă?

I-am văzut pe bărbatul şi femeia de plastic încă o săptămână după conversaţia lor. Ea zâmbea în continuare de plastic, într-o rochie nouă, dar el părea cumva că sună a gol, iar vopseaua din ochii lui părea că a sărit. Îmi părea rău pentru el.

Dar nu aveam timp de păreri de rău, era duminică dimineaţa şi vânzătorii cu ace la încheieturi veneau să mă îmbrace şi pe mine.