Cand eram tanar, l-am vazut pe cel mai frumos om

Când am fost tânăr, am văzut pentru o clipă pe cel mai frumos om de pe Pământ. Mulţi v-ar spune că nu e adevărat, cum că ei cunosc pe cutare şi pe cutare, care sunt cu adevărat frumoşi, ba chiar au şi diplome şi medalii şi panglici, apoi ce să mai vorbeşti şi de acele domnişoare şi acei domni care fac paradă an de an, în emisiuni de televiziune, cu titluri pompoase de Univers sau Galaxie ? Cu siguranţă că, atâtea minţi luminate, din companiile noastre, din corporaţiile noastre, nu s-ar înşela aşa, cu una cu două. Dar eu ştiu ce am văzut.

 Când am fost tânăr, am fost soldat pentru o vreme. Dar nu cred că am fost un soldat prea bun. Petreceam mult timp făcând lucruri mici în garnizoană, curăţând cartofi sau întinzând crema neagră, marmeladă de ceară şi pământ, peste ghetele care miroseau îngrozitor. Curăţăm funii şi pescuiam în ocean şi niciodată nu am pus mâna pe o armă şi niciodată nu am făcut marşuri sau parade sau Dumnezeu ştie ce alte chestii mai fac soldaţii. Ştiam doar că în timpul săptămânii nu beam. Apoi sâmbăta puteam să dormim mai mult, iar duminică aveam pianul capelanului şi cantam jazz sau blues. Când am fost tânăr, am fost soldat şi iubeam nebuneşte fiecare fată pe care o vedeam. Pe atunci mă îndrăgostea uşor. Dar nu asta e povestea pe care vreau să v-o spun. O păstrez pentru o altă seară de toamnă. Poate pentru una când plouă şi la radio se aude Nina Simone.

 Când am fost tânăr, am fost soldat pentru o vreme şi am vizitat Madrasul. Mi-a plăcut din prima clipă oraşul. Doar pentru că şi el era bătrân şi melancolic, ca mine. Ne-am vorbit de când am păşit pentru prima oară pe străzile lui. Ăsta era obiceiul meu. Mi-ar place să vă vorbesc mai frumos, să vă pictez o imagine mai romantică a lui, poate apusul şi maimuţele, poate marea. Dar mintea mea nu vrea să zăbovească asupra lor. Nu că nu şi-ar dori o introducere meşteşugită în poveste doar că… Nu ştiu ce să vă zic mai mult decât că l-am văzut pe cel mai frumos om de pe Pământ, stând la colţul unei străduţe întortocheate din bazar. Nu ştiu cum de l-am zărit de la masa mea de ceai. În înghesuiala Indiei, străzile nu sunt străbătute doar de oameni, persoanele care le compun, ca valurile şi unduirile unui râu, sunt şi umbrele şi culorile şi mirosurile, bune sau rele. De pildă, de la masa mea, până să-l văd pe cel mai frumos om de pe Pământ, am zărit trecând un pasa. Mirosul pânzei proaspăt scoase la aerisit în soare. Şi vreo două umbre hâde, culoarea gunoiului şi a şobolanilor. Şi în ceaşca mea am văzut cum mi se învârte viaţa şi moartea şi un uragan de spumă şi chipuri ale mele, pe care le uitasem de demult.

 Pe băiatul orb care se legăna de-a lungul gardului abia de l-am băgat de seamă. Mergea contrar mulţimii şi haosul părea să nu-l înghită. Dar mergea mândru, deşi covorul de sub braţul lui părea ros de molii şi murdar. L-am auzit cum a strigat „Abha! Abha!” şi dintr-o cocioabă, a ieşit o fetiţă la vreo 15 ani, cu părul lung până la glezne şi cu ochi albaştri. Oraşul şi-a oprit gloatele în loc.

 Când orbul a început ca să cânte, eu râdeam ca un prost. Dar nu înţelegeam şi încă nu vedeam. Mă uitam mai departe în cana mea de ceai, amestecând cu linguriţa frunzuliţele de pe fundul ei. Râdeam şi desenăm modele lichide, crezând că poate aşa, îmi citesc viitorul, în schimb mi s-a arătat altceva. Când vocea lui acoperise deja bâzâitul mulţimii, când cântecul lui mi-a ajuns la urechi şi mi le-a desferecat să îi înţeleagă vorbele, am băgat de seamă, cu coada ochiului o strălucire, un foc, arzând pe stradă. Şi vocea creştea în intensitate, atât de puternică încât mi se părea că îmi cânta în cap, când ea îmi răsună în inimă, iar focul ardea şi dogorea şi îmi făcea degetele să usture şi picioarele să fremete să se ridice de pe scaun, însă imposibile, impasibile, vrăjite şi fermecate de ceea ce acum mi se descoperea, în muzică, în faţa ochilor, stând în noroi. Vă jur că am crezut pentru moment că e un zeu! Şi ochii îi avea atât de curaţi, fără urme de urdori. Şi chipul atât de frumos, cu pielea ca şi caramelul, cu un parfum de orhidee ce umpluse parcă toată strada, tot oraşul, toată fiinţa. Şi era atât de înalt, dacă vă vine să credeţi, încât întrecuse norii şi îi zâmbea soarelui. Iar soarele se potolise şi peste Madras se coborâse primăvara. Şi, vă jur din nou, că inima mi se oprise şi era plină de cântecul lui şi îl înţelegeam, îl compătimeam, căci el iubea şi eu nu. Iar el iubea atât de frumos, cum eu nu am iubit niciodată. Înţelegeam în sfârşit de ce suntem geloşi.

 Numai faţă căreia îi cânta îşi ţinea ochii în pământ şi fugea spre cocioaba ei. Şi mi-a venit atunci să-i strig să se uite înapoi şi să vadă orbul aşa cum îl vedeam şi eu, dar abia atunci am observat că ochii inimii ei erau acoperiţi de cataractă şi curgeau ca de galbenul conjunctivitei. Ce păcat…

 Când am fost tânăr, am văzut pentru o clipă pe cel mai frumos om de pe Pământ, era un orb din Madras, de la colţul unei străzi de bazar. De atunci, când cineva îmi zicea că ştie pe cutare sau pe cutare că e un om frumos, sau cum că domnişoara nu ştiu cum, sau domnul i-am uitat numele, au câştigat medalia x sau diploma y şi s-au împopoţonat cu Galaxii sau Universuri, eu ştiu că nu are cum să fie aşa, am cunoscut doar o singură inimă frumoasă pe Pământ. Oamenii au doruri, iar dorurile au oameni. Nu toţi au însă ochii sănătoşi şi inimile frumoase.

 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în fictiune, oras și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s