Doruri

– O poveste proasta –

S-a întâmplat la miezul nopţii.

Luna urla, strada urla, iar picioarele mele nu mai ştiau drumul spre casă.

Pe ziduri, dansând, subţire şi lungă, cu sute şi mii de chipuri, o umbră mă urmărea la fiecare colţ, trecând peste balcoane şi pisici, peste tomberoane, cabine telefonice şi maşini parcate în rugină.
Era târziu, îmi era rău şi nu mai scrisesem de câteva luni. Eram sigur că diavolul era pe urmele mele şi că de la următoarea răspântie încolo, o să mă aştepte, o să mă lingă pe faţă şi o să îmi taie degetele, furios din cine ştie ce motiv, poate pentru că îi plăceau poveştile mele, iar eu îl făcusem să aştepte. Era târziu, îmi era rău, iar oraşul mă speria. Oare cine altcineva mă putea aştepta?

Pe când treceam prin dreptul unei statui, un câine m-a muşcat. I-am simţit dinţii, clămpănind aerul din urmă gambei mele, apucând cracul pantalonilor. „Ce dra..” am zis, dar m-am gândit că nu e frumos să iei un nume în deşert. I-am spus „Fugi de aici!” şi ” Lasă-mă în pace!”, dar poate că era prea bătrân şi prea chior că să mă vadă dând din mâini, aşa că s-a culcat la loc cu botul pe labe, mârâind, neprimitor, ca totul în oraşul ăsta. Iar câinele avea un picior mai scurt.

Când trotuarul a început să se învârtă cu mine, să devină elastic ca trupul unui şarpe, când frunzele căzute au început să se transforme în şobolani, mi-am dat seama că a venit momentul să îmi înving frica şi să mă întind pe prima bancă ce mi-ar fi ieşit în cale, aşteptându-mi soarta. Aşa că am trecut prin parc şi m-am întins pe lemnul uneia, chiar sub un copac căruia niciodată nu i-am ştiut numele. Şi trebuie că am adormit acolo, scuturat de frisoane şi vise dintr-un iad în care eram judecat de femeile pe care le-am scris, căci m-am trezit deodată cu un bărbat ciudat în faţa ochilor, stând la picioarele mele şi numărând stelele.

Purta o pălărie de paie şi un sacou cu două mâneci diferite, una gri şi cealaltă verde, deşi pieptul îi era negru. Avea chipul blând şi mi se părea că îl cunosc.

” Eşti…?”, l-am întrebat, cu frica ţinându-mi sufletul şi mintea.
” Nu”, mi-a răspuns ” Şi nici… deşi ai putea spune că sunt undeva la mijloc”.
” Mi se pare că te cunosc.”
” E posibil.”
” Semeni cu un prieten care a plecat de mult timp în nord.”
” Aş putea fi, am călătorit mult, oamenii m-au uitat, iar eu i-am uitat pe oameni.”
” Ce cauţi aici?”
„Pe cineva cu care să vorbesc.” Şi ochii i s-au întors către mine şi am văzut că îi umpluse cu stele. Nu era un om obişnuit.
„Ascultă amice” i-am zis.” Cine te crezi tu aici? Oraşul ăsta nu e suficient de primitor pentru nebuni. Întreabă-i pe poeţi. Îi pescuiesc în fiecare dimineaţă, câte unul, câte doi, din râu.”
„Nu eşti unul dintre ei?”
„Nu, nu ştiu să scriu, iar până la dimineaţă mai e mult…” l-am minţit. Apoi am rămas tăcuţi privind cum Calea Lactee îşi crea încet dar sigur drum spre cealaltă constelaţie vecină. Avea să mai dureze câteva sute de milioane de ani până să se ciocnească, dar nu ne grăbeam să plecăm.
„Ce îţi doreşti?” m-a întrebat după ceva vreme, când frigul deja îmi amortise oasele şi capul nu mă mai durea.
„Să văd viitorul” i-am răspuns ” Să fie ca atunci când te uiţi prin gaura cheii. Aş vrea să văd dacă femeia pe care o iubesc va fi în cele din urmă a mea, sau dacă hârtiile pe care le scriu vor fi vreodată publicate, iar agenţii se vor bate pe mine, în timp ce eu îmi voi fi cumpărat deja maşina aia roşie din primul meu avans…”
„Dar te vei plictisi. Şi vei ajunge ca poeţii.”
„Ştiu, dar mă jur dacă nu ar fi frumos să se întâmple asta…”
“Ascultă, eşti un om bun şi vreau să-ţi dau un dar…”
“Dă-mi timp… Să am buzunarele pline, să pot da oricui îmi cere, oricui nu are, chiar şi tatălui meu.”
“Timp nu îţi pot da… dar cere-mi altceva.” Stăteam pe bancă cu un vagabond care se credea zeu. Mă uitam la el şi l-am refuzat.
“Poate altă dată… Trebuie să mă grăbesc spre casă, imediat vor cânta cocoşii iar tu, dimpreună cu celelalte arătări ale nopţii veţi dispărea. Şi cine a mai văzut un om complet sănătos la mine, vorbind cu o umbră? “
“Cum vrei…” mi-a zis şi s-a ridicat. Mai înalt decât copacii.

L-am văzut mai apoi păşind cu o graţie de păpuşă peste garduri şi peste maşini, iar atunci când câinele l-a muşcat şi pe el de pulpă pantalonului, l-am văzut aplecându-se şi apucându-l de piciorul mai scurt. Şi l-am văzut reparându-l.

Era întuneric, oraşul mă speria iar eu tocmai mă întâlnisem cu un zeu îmbrăcat ca un vagabond. Cerusem egoist că să-mi văd viitorul, când aş fi putut liniştit să-i cer să-mi potolească dorurile.
Dar poate că am nevoie de ele.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în fictiune, oras și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s