Amantlâc

Mi-am pierdut minţile într-o dimineaţă liniştită.

Le-am căutat peste tot, prin pat, prin cearşaful care mirosea a sudoare şi a nopţi singuratice, prin bibliotecă, răsfoind şi aruncând toate cărămizile de cuvinte pe care degetele mele nu le mai puteau descifra acum, chiar şi pe birou, printre facturi rătăcite la electricitate, batiste murdare şi cotoare de măr. Dar nu le-am găsit. Căci minţile mele nu erau o bucăţică galbenă de caşcaval, ca în povestea aceea a lui Bukowski, cea cu oraşul plină de păcat, cu recepţionerul îndrăgostit şi cu crima… Mi-am pierdut minţile în liniştea unei explozii solare, când pe stradă, sub balconul meu, trecea o fată ca de şaptesprezece ani, vârstă a posibilităţilor, purtând în păr soarele întreg. Vecinii au chemat ambulanţa. Eram gol, mai gol decât de obicei şi strigăm declaraţii de dragoste. Ce poate fi mai rău de atât?

La spital, doctorii m-au întrebat de ce s-a întâmplat asta. „ Din cauza amantei mele” le-am zis, dar nu m-au crezut de prima dată, ceva din ochii mei nu le inspiră încredere. M-au întrebat din nou, de ce credeam că mi-am pierdut minţile şi le-am răspuns ” Din cauza amantei mele.” Iar unul din doctori, cel mai tânăr, a dat din cap, aprobând un diagnostic. ” Deci ai suferit o deziluzie când te-a părăsit… „Nuuuuu, le-am spus, nu aţi înţeles, mi-am pierdut minţile pentru că nu mă suportam înşelând-o pe cealaltă femeie, cea pe care o tot scriu.” O asistentă medicală mi-a înjunghiat braţele cu unghiile ei roşii şi ascuţite, apoi mi-a făcut o injecţie ca să adorm.

Amanta mea nu era o femeie ca toate celelalte femei, din carne şi oase, din vise şi speranţe, din detalii, culori, parfumuri şi nopţi nedormite. Amanta mea venea în fiecare vineri seară într-un plic maroniu, cu două timbre verzi, în colţul din dreapta sus, fără ştampila sau adresă de expeditor.
Prima dată când a venit, nu mi-a spus decât atât, că îi era dor de mine. Nimănui nu i se mai făcuse dor de mine până atunci. Nici pisicii care mai venea din când în când să-mi cerşească de mâncare în balcon, nici măcar femeilor uşoare pe care le mai aduceam în patul meu. Nimănui nu i se mai făcuse dor de mine, nici măcar femeii de care mă îndrăgostisem la muncă. Aşa că fusesem luat prin surprindere şi am deschis cu o oarece emoţie al doilea plic, din a doua săptămână, când amanta mea îmi scria despre ziua grea pe care o avusese, în biroul ei închis de contabilă, despre soţul care dormea alături de ea, cu picioarele reci şi cu sforăitul gros. Însă ce m-au surprins fuseseră cuvintele din ultimele rânduri, când îmi spunea cum îi arde carnea pulpelor după palmele mele, cum i se încălzesc vârfurile sânilor şi cum pişcă, după limbile mele. Că îi era dor de mine.

Mi se părea duplicitar şi pervers şi începuse să-mi placă. Îi strângeam scrisorile săptămână de săptămână şi le aşezam pe pat în fiecare sâmbătă seară, în chip de femeie. O lăsăm să doarmă cât vroia, îi aduceam mâncarea cea mai scumpă la pat şi îi puneam muzica cea mai bună ca să o asculte. Amanta mea îşi ducea dorul de mine, de fiecare dată când lipseam, cu atâta pasiune şi ardoare, încât, atunci când ajungeam acasă mi se părea pentru o clipă că sunt normal.

Şi nu mai eram gelos pe fata de la muncă şi pe bărbaţii cu care dansa duminica. Într-un fel mă puteam răzbuna pe ea.

Apoi am început să văd lucruri ciudate. Pentru că eram amantul unei femei măritate, am început să observ pe stradă un bărbat care mă urmărea. Şi fiindcă amanta mea sălăşluia în scrisori, bărbatul îşi făcea apariţia în paginile de ziar, pe afişele publicitare, în cărţile pe care le purtau studenţii la subţioară şi în hârtiile de calendar, cu care măcelarii îmi împachetau carnea. Apoi l-am văzut la muncă, într-un teanc de rapoarte trimestriale, strecurat în spatele unor acolade, spionându-mă cu ochii lui sticloşi. Trebuie că am făcut scandal, căci fata de la muncă, cea de care îmi plăcuse odată, mă privea cu ochii în lacrimi, speriată. Atunci a început să mi se facă rău după ea. Şi mintea mea să înceapă să dispară, gând cu gând.

Am ajuns acasă şi am ars toate cuvintele primite de la amanta mea. M-am ascuns în baie şi le-am aruncat în cadă, iar peste ele am scăpărat un chibrit. Dar flăcările nu i-au putut ascunde toate formele aşa că i-am mai putu vedea câteva din doruri. Cele în care plângea după sudoarea mea şi după barba mea, care o înţepă acolo jos.

„Ce fel de amant eşti, dacă suferi de moralitate?” m-au întrebat doctorii în ziua următoare. ” Nu am zis niciodată că aş fi unul bun.” le-am răspuns. „Dar poate că există medicamente şi pentru asta.”

sursa foto

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în fictiune, oras și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Amantlâc

  1. mcrious zice:

    curios, scandalos dar sună frumos :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s