Dans

Imaginați-vă un automobil.

Nu contează culoarea, nici forma, nici cine e la volanul masei de fier.
Imaginati-va un automobil care circulă cu viteza constantă de 30 de kilometri pe ora, pe o stradă pe jumătate înghețată. Pentru mașină și cei dinauntru ei, timpul este cuprins din crâmpeie șterse de ” afară”, din imagini grabite și clipe fugărite. Timpul, în cele din urmă e un paradox.
Pentru cei dinăuntru, doi sau trei, câți or fi fost, bărbați sau femei, ce or fi fost, timpul se compune din rotații pe minut, din piese mecanice care pocnesc și se învărt la momentul potrivit. Un dans.

Orașul curge însă diferit dincolo de geamurile mașinii. El nu se grăbește. Își poartă cărările cu liniște și demnitate, pentru indragostiți.  E suficient de lent încât să aibe grija de ei. Își intortochează  drumurile și își stinge becurile, doar cât să le lase celor doi tineri clipe de sărutări fierbinți. Iși imbracă copacii în degete de gheață albe, doar cât să o facă pe fată să râdă de bucurie. Pașii lor par că durează o veșnicie, iar orașul imprumută din lentoarea dragostei lor doar ca să mai supravietuiească un deceniu, două.
În mașină, ochii sunt schimonosiți de lumina albastru acvariu. Cineva stranută în timp ce la radio, de undeva de departe, o voce anunță o știre tocmai din Asia. Timpul de aici e o cacofonie care ii impiedică să-i zărească pe iubiți sau ceea ce orașul face cu puterile lui, pentru fată.
Pentru că ea are poftă de vanilie, orașul îi conduce pe un troian de zăpadă  pe care, într-o clipă, il ridică până la lună, de unde baiatul rupe o bucățică. Toată lumea știe că luna e albă din cauza vaniliei. Pentru că ea vrea să se joace în zăpada lui, orașul îî conduce pe o câmpie neatinsă, unde degetele ei frâmantă mici figurine strâmbe, unele grase, altele oarbe, dar pe care el le va prețui și le va adăposti de câini curioși, de lopeți zeloase, până când primăvara ii va încălzi casele rătăcite. Pentru că fetei i-au înghețat degetele, orașul îi conduce la adăpost și îî indeamnă să stea imbrățișați. Băiatului îî șoptește să fie mai curajos și sa-și deschidă geaca, ca să o primească la pieptul lui.
Mașina nu bagă de seamă că dincolo, afară,  indrăgostiții au inceput să danseze. E cu gandul departe, la ziua de mâine, la ceață. Îi lasă in grija orașului care și-a adormit casele, cocoșii de vînt și artezienele, sub strat gros de ninsoare, doar ca fata să mai poata sta cu nasul in fularul băiatului iar el să continuie să-i fredoneze în falsetto ” Strangers in the night”, ca la nunta de acum o vara.
Pentru o clipa, clipa lor, orașul capătă o inima, inima lor. Se scutură de placere și dansează și el un vals, ca pe cel uitat, cu apele de odinioară. E atât de greu sa suporti eternitatea.

=-=-=-=-=
Powered by Blogilo

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în fictiune, oras și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s