Groapa

Polymorphia

Când au gasit-o, au inchis de urgență șantierul.

Au făcut-o atât de silențios de parcă le-ar fi fost frică să nu o trezească. Au strâns picioarele macarelelor și au trimis muncitorii acasă. Au ieșit unul câte unul pe poartă și s-au îndreptat către familiile lor, fără să știe dacă nu cumva răspândesc orașului un nou virus.  Lângă groapă nu au mai îndrăznit să rămână decât baiatul de pe excavator, maistrul și un paznic, care avea să spuna mult timp de acum incolo că dimineața va continua să il bântuie.  Era ceva în ea … Era ceva rău dar nu îți dădeai seama ce anume. Si tot răul ăsta era învelit în cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată, avea el să spună.
Când au găsit-o, era puțin după ora 8. Excavatorul a lovit mai tare malul de lut al fundației și din perete a ieșit colțul cutiei, perfect neted, strălucitor ca o lama de argint, curat ca lacrima, de parcă nici nu ar fi stat la adâncimea aceea. Băieții de pe șantier erau obișnuiți să dezgoapre zilnic bucăți de metal, corodate, moarte de decenii sau secole, adormite într-un somn de veci spre îmbogățirea pământului din care veneau, dar niciodată nu s-ar fi așteptat să dea peste asta. Și-au dat seama că nu era o bombă, dar tocmai pentru că nu era una, au hotărât să păstreze liniștea.  Când au tras de colț, cutia a ieșit la suprafață de parcă atât ar fi așteptat.  Sau poate că fusese vrerea ei.  Au chemat imediat autoritățile.
Geniștii au venit primii, respectând și ei codul tăcerii.  Au început imediat să tremure când și-au dat seama că nu au ce să facă, cuprinși fiind de o admirație religioasă față de obiectul de jos. Toți simteau asta în aer.  Abia au reușit să pună un cordon de jur imprejur și să securizeze malul. Părea atât de suprarealist să îi privești cum se mișcă cu încetinitorul, cum se transformă cu toții la față, livizi de parcă ar fi asistat la un genocid.
Au așteptat ambulanța să sosească, abia apoi au îndrăznit să coboare în groapă. Au îndraznit e mult spus. Au tras la sorți din bărbații prezenți, iar ei au căzut pe muncitorul cel tânăr și pe un ambulanțier. Si-au făcut amîndoi câte o cruce atunci când au coborât , mai mult sau mai puțin din obișnuință.
Cutia era caldă la atingere, deși soarele abia se ridicase peste creasta de pământ.  Era de mărimea unui sicriu numai că nimeni nu știa ca un cimitir să fi existat în zona șantierului. Apoi adâncimea la care fusese descoperit lăsa impresia că cineva dorise să stea ascunsă cât mai mult. Capacul de deasupra părea de sticlă, iar în interior femeia părea că doarme.
Era imposibilă. Asta aveau să spună cu toții.  Cutia părea să aibe o greutate care nu se potrivea deloc cu mărimea ei. Acesta fusese motivul pentru care au spus la început că totul nu poate fi decât o farsă elaborată, că ce se regăsește în interiorul cutiei de metal nu e decât un manechin, că totul a fost planuit cu mult timp înainte. Dar cine a văzut un manechin de plastic atât de perfect ?  Plasticul nu putea să semene deloc cu pielea ei, ușor imbujorată, părul fals din magazine nu avea nimic din strălucirea și culoarea părului ei. Cei care au ridicat-o au putut să jure chiar că pielea pieptului s-a umplut de borboane, de parcă ar fi simțit emoție, sau rușine față de goliciunea ei.
Aproape că au scăpat-o atunci.
Au așezat-o la umbra unui cort, unde au înconjurat-o imediat specialiști din diverse domenii, cu tot felul de extremități ciudate .  I-au măsurat temperatura exterioară, nivelul de radiații. Au început să scuture cu toții din cap a neîncredere atunci când si-au apropiat urechea de carcasa exterioară și au ascultat câteva bătăi slabe de inimă.
Deși nimeni nu suflase o vorbă despre secretul găsit, nebunii din oraș au simțit-o primii.
Au început să amușine în aer, cu nasurile pe sus, ca niște câini de vânătoare, de prin colțurile unde erau băgați și au început să se lamenteze. Ei erau legiunea iar ea era sfântul care venise să îi mântuiască !
Demenții, schizofrenicii, autiștii, cei cu multiple personalități, obsesivii, perverșii, toți o simțeau și erau atrași de ea. Și toți începuseră să plângă ca la comandă și să i se roage. Și-au abandonat paturile, cutiile de medicamente sau cutiile de chibrituri, s-au ridicat cu toții și au ieșit pe străzi în pelerinaj către femeia din groapă. Un râu de bolnavi . Doctorii de la spitalul psihiatric s-au declarat cu toții incapabili sa-i oprească; până și cei care erau sub sedative au simțit-o și au făcut dovada acelorlași simptome… Au încercat să-i lege la pat, dar majoritatea nu puteau fi stăpâniți. Și plângeau… plângeau  sfâșietor  după salvare .
Poliția nu le-a putut face față, deși încercau cu greu să formeze un cordon de jur împrejurul șantierului. Nebunii erau din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai puternici, deși nu păreau să fie deloc violenți. O mie de mâini, două mii, trei mii de mâini, i-au apucat la unison pe bieții jandarmi și i-au impins în interiorul amalgamului ca sa îi scuipe afară, neafectate de lovituri, de gazele lacrimogene, de tunurile cu apă aduse în ultimul moment ca măsură de control. Zece mii de mâini, douăsprezece mii de mâni, treizeci de mii de mâni, au mutat baricadele din calea lor , au mutat nevinovații din calea lor si si-au continuat pe mai departe frenezia. Cincizeci de mii de mâini, șaptezeci de mii de mâini, au ajuns într-un final la cort. O sută de mii de mâini au ridicat cutia și au purtat-o către epicentrul lor, fiecare fiind dornic să o atingă măcar o clipă.
Când capacul s-a deschis și ea s-a trezit, rugăciunea nebunilor s-a rupt brusc.
Palmele lor i-au cuprins tălpile goale în timp ce ea cobora de pe umerii lor. Femeia  le-a zambit cald și si-a deschis brațele semn că vroia să îi imbrațișeze pe toți. S-a apropiat însă de un bărbat înalt și slab, bolnav de Alzheimer si i-a sărutat fruntea. Pentru o clipă acesta a rămas cu gura căscată apoi în cealaltă,  mut,  bărbatul a sarutat pe frunte fata retardată din dreapta lui , care a transmis sărutul mai departe și mai departe și mai departe, până când săruturile au luat loc mâinilor  iar rugăciunile s-au transformat în lacrimi de bucurie. Femeia îi făcuse pe toți bine.
Apoi s-a ridicat la cer.
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în fictiune, oras și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Groapa

  1. Pingback: The Shining | ormuz.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s