Apex

Dumnezeu ne-a părăsit !

Acesta a fost primul nostru gând, când ne-am trezit din noaptea singurătății, după milenii de evoluție. Când am realizat cât de departe am ajuns.

Strămoșii noștri nu știu ce s-a întâmplat, doar că omenirea ne-a abandonat brusc, lăsând în urmă lumea lor, ca un cearceaf mototolit de noapte, încă purtand mirosul pielii lor.  Și o groază de pantofi.

La început ne-a speriat liniștea, ne-a speriat foamea. Dar i-am așteptat cuminți în praguri. I-am amușinat, le-am luat urma cu nasurile noastre fine, cu simțămintele noastre brusc ascuțite de vântul greu ca o plapumă dar, peste tot nu regăseam decât urmele picioarelor lor goale și grămezi întregi de încălțăminte. 

Servibilitatea ne-a pus în pericol în primele stadii ale evoluției. Majoritatea speciei noastre era formată din indivizi imaturi, cruzi, care depindeau de măini, de degete, de ore bine stabilite pentru hrană și apa, pentru acces la lumea de dincolo. Dar cei mai puternici dintre noi au găsit o modalitate și au supraviețuit.  Când fostele noastre locuințe s-au umplut de rădăcinile copacilor și iarba a pus stapanire peste asfalt, cand pasarile cucerisera acoperișurile blocurilor, noi reveniserăm de mult la haite. Ne-am purtat unul altuia de grijă, ne-am găsit adăposturi în iernile aspre, ne-am împerecheat și am crescut ca să facem față urșilor din păduri, leilor din savane, tigrilor din taigale, jaguarilor din jungle. Am devenit mai atenți, ne-am recunoscut verii lupi și am urlat în nesfârșite nopți la atâtea mii de luni pline.  Și totuși, oriunde ne uitam, lumea păstra  cel putin 12 miliarde de perechi de pantofi, de diferite mărimi și diverse culori, de care nu ne venea să ne atingem. Din respect, sau poate din cauză ca ne era frică ca nu cumva stăpânii noștri să iasă din ascunzișurile lor și să ne bată.

După două ere glaciare, când deja nimic din noi nu mai purta vreo trăsătura de domesticitate, nu ne mai numeam javre, nu ne mai strigam potăi și unii dintre noi și-au îndreptat spatele. Trebuia cumva să ne atingem prada. În mai puțin de 3 generații, puteam cu toții să ne uitam la stele, iar cozile ni s-au scurtat, gata să ne refacă echilibrul. Treapta aceasta a doua ne-a ascuțit inteligența. Un mers biped, o coloană mai dreaptă, au însemnat un craniu mai potrivit pentru un nou tip de creier.

Lumea a ars de câteva ori. Furtunile ne-au gonit la început la adăpost, dar de cand am început să ne ridicăm, cerul nu ne-a mai speriat. Și când am cucerit prima data focul, l-am folosit ca să ne luptăm între noi. Curând dupa asta, labele din față au evoluat și ele.

Crescusem suficient și nu ne mai recunoșteam cu nimic drept câini. Așa că am început să pașim în casele părăsite, în orașele rătăcite și ne-am luat locul în ceea ce știam din vise că e de drept al nostru. Ceva ne-a atras totuși la milioanele de perechi de pantofi rămași goi, așa că i-am incălțat. Ne veneau perfect.  Tot atunci am reușit să ne deschidem gurile pentru prima data, iar din corzile vocale care pana atunci nu reușisera să iasa decât mormăituri sau lătrături, cuvinte articulate au putut să se facă auzite. Ecoul ne-a împrăștiat în restul lumii.

Incălțați, am început să ne privim imaginile și nu ne-am mai temut. Am înțeles că ochii din ape sau din oglinzile murdare sunt ai noștri și am vazut sclipirea din inteligența pe care mereu am posedat-o, înca pâlpâind sub violența sălbăticiei. Cei mai buni dintre noi au ales prima cale și au început să ne propovaduiască o lume mai bună, pentru noi si pentru cățeii noștri. Ne-am facut apostoli și preoți, numai că nu mai credeam în luna plina sau în stăpâni, ci în scânteia din spatele craniilor noastre.

Încălțați, am făcut curățenie în orașele abandonate de milenii, am topit metale, am construit pârghii și am mutat lumea din loc. Am redescoperit minunile de demult și atunci a avut loc a treia etapă din evoluția noastră. Am invățat să citim din vechi arhive video, bateriile nucleare ale lumii vechi încă funcționând. Încălțați ne-am educat.

Din cele 12 miliarde de perechi de pantofi găsiți cândva, la momentul deșteptării noastre, mai rămăsesera abia căteva milioane, dar au fost suficiente ca să pornim o revoluție. Când s-au stricat, am învățat să replicăm ce nu am gasit în depozite abandonate. Eram mai presus de orice ființă, la propriu.

Era momentul sa ne bucurăm.

Omul coborâ din cer în timp ce noi sărbătoream la carnaval. Printre artificiile noastre, focul motorului său l-a prăbușit în piață. Ireal de incet, ca într-unul din filmele vechi, am așteptat cu toții ca ușa capsulei să se deschidă. Tremurând, am simțit mirosul anilor de criogenizare, înțepător, azotic, apoi nu ne-a venit să ne credem ochilor când silueta a pășit în capul scărilor.

După atâta timp, după atâta liniște, el deschidea gura și ce auzeam, semăna cu visele noastre embrionare, cu amintirile noastre șoptite în nopțile întunecate, cu fricile noastre, cu umbrele strămoșilor noștri.

Mai rău de atît, era încălțat! Și cizmele lui subțiri, scânteiau în lumina lampioanelor noastre.

L-am sfâșiat acolo pe loc. L-am devorat ca o blasfemie, l-am dat uitării ca un vis urat. Nu aveam de gând să ne întoarcem la stadiul de dinainte. Nu acum cand eram atat de departe.

Dumnezeul nostru ne-a abandonat ! Și era mai bine să rămână așa. Acum ne aveam pe noi. Și nu mai eram caini.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în fictiune, oras și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s