Alb de musama

HazMatSuits_72_lsMartin i-a văzut mai bine atunci când autobuzul a tras în stație. Nu păreau a fi navetiști obișnuiți. Nu purtau cu ei serviete de piele, pline de documente sau mâncare, ci canistre de aluminiu scânteietor. Nu purtau costume monocrome, la patru ace, ci un fel de înveliș mătăsos, care îi înghiţise din tălpi până dincolo de frunte, ca un anaconda flămând, de hârtie. Nu purtau ochelari cu rame de bachelită, groase și negre ca noaptea, ci un fel de cochilii de plastic, cu spații speciale pentru filtrarea aerului.

A simțit atunci că se scufundă. Şi când senzația l-a părăsit, abia atunci și-a dat seama de liniștea gravă a orașului, de goliciunea străzilor, de frig.

“Vă rugăm să rămâneţi la locurile dumneavoastră!” spuse unul dintre ciudați, atunci când s-au urcat printre ușile deschise. Vocea îi era calmă, dar îndepărtată, de parcă între Martin și ei s-ar fi aflat un ocean întreg de apă murdară.

„Vă rugăm să rămâneţi la locurile dumneavoastră şi să nu vă impacientaţi! Rămâneţi calmi şi trageţi aer în piept! Dezinfectantul va fi înţepător la început, dar vă veţi obişnui!” au spus toţi trei, în unison. Iar din canistrele lor a început să iasă un fir subţire de ceaţă semitransparentă, fir care în mai puţin de trei secunde se uni şi deveni un pârâu, pârăul se umflă şi crescu la debitul unui râu, râul dând afară din matca sa şi înghiţind autobuzul cu furia unui fluviu mirosind a lămâie.

Martin a crezut că îl vor ustura ochii şi mai înainte ca ceaţa să ajungă la el s-a pornit să tuşească din instinct. Dar plămânii lui s-au obişnuit rapid cu noul mediu şi a putut să respire fără probleme. Ba chiar, se gândea – “Aşa trebuie să se simtă şi peştii din acvariu”.

“Vă mulţumim pentru colaborare! Au spus din nou în unison cei trei. Şi nu uitaţi, dacă prezentaţi simptome, sau măcar unul dintre ele – tuse convulsivă, ochi roşii, febră sau sângerări nazale – prezentaţi-vă de urgența la unul dintre centrele de contagiune. Cu cât mai repede cu atât mai bine! Continuaţi să trageţi aer în piept până când autobuzul va reveni la normal! Vă mulţumim pentru colaborare şi vă dorim o zi bună!”

Când aerul îşi reveni la transparenţa sa invizibilă, în faţa ochilor lui Martin se desfăşura o imagine dezolantă. Nu credea să fi băgat de seamă mai înainte câtă lume era în autobuz, dar acum scaunele păreau golite de conţinutul lor obişnuit. Nimeni nu era înghesuit, recunoştea câteva feţe din zilele precedente. Doar douăsprezece persoane, numărate pe capete, când înainte abia avea loc să dea din coate.

“M-am grăbit dimineaţă, îşi spuse. Am alergat să-l prind şi când m-am urcat m-am afundat în telefon, ca să-i scriu Clarei mesajul ăla. Nu am avut timp să observ.”

Îşi simţea mâinile reci şi fruntea fierbinte. A început să privească pe geam.

Pentru începutul săptămânii de lucru, străzile erau încă adormite. Din loc în loc, putea să vadă alţi oameni îmbrăcaţi în alb şi cu canistre în mână. Trecuseră deja pe lângă alte două autobuze, pline de fumul gălbui şi observase şi acolo aceleaşi feţe trase şi zgribulite. Când maşina lui a traversat Piaţa Mare, într-un colţ al rondoului, a putut să vadă o coloană subţire de fum negru.

“Trebuie că e un incendiu pe undeva, îşi spuse. Dar nu văd nicio autospecială a pompierilor grăbindu-se într-acolo.”

Cu puţin înainte de staţia lui, Martin observă posterul de pe geamul din spatele cabinei şoferului. Era de un roşu iradiant, peste care domneau într-o culoare galbenă, bolnavă, dureroasă pentru ochi (dar poate că ăsta era şi scopul), trei litere. B punct, I punct, U punct. Mai jos, în litere la fel de ţipătoare, erau trecute simptomele de care vorbiseră mai înainte cei trei şi adresa unor centre.

“Trebuie că l-au pus atunci când au urcat, se hotărî Martin. Nu îmi amintesc să îl fi văzut acolo înainte de weekendul ăsta. Şi nici măcar nu au explicat ce înseamnă literele alea.”

Un fâsăit hidraulic şi uşile s-au deschis în faţa lui Martin ca să coboare. Asfaltul părea proaspăt spălat, dar aerul nu păstra mirosul unei ploi recente, doar parfum de amoniac. Clădirile din sticlă ce încadrau bulevardul sau cotidian, păreau şi ele adormite. Puţine lumini erau aprinse în ziua aceasta mohorâtă.

“Cu grijă, ridică sacul cu grijă! Nu-l lăsa să îţi scape de pe targă!” se auzi dintr-o alee. Martin se opri curios. Aceiaşi trei bărbaţi în combinezoane albe (sau poate că erau alţii?), încărcau saci de plastic într-un camion fără geamuri. Erau mulţi în spatele camionului, stivuiţi cu mai mult sau mai puţină grijă.

“Vă rugăm, îndepărtaţi-vă! Vă expuneţi degeaba la un risc de infecţie domnule! Nu aveţi de ce să vă faceţi griji! “ i se adresă unul dintre mascaţi atunci când l-au observat.

“Ce faceţi aici? “ le spuse timid Martin.

“Nu este treaba dumneavoastră domnule! Vă rugăm, cadavrele răspândesc infecţia! Vă rugăm…”

“Cadavre?” intreba Martin fără forţă în glas.

“Da domnule, infecţia e letală, nu ştiaţi?”

“Vă bateţi joc de mine!” le spuse Martin şi se îndepărtă spre clădirea lui de birouri chicotind. “Cărau manechine de la magazine doar. Asta trebuia că se afla în saci.” Dar când a ajuns la uşa arhivei, camionul îl depăşi. Pe latura sa scria în litere negre, din aceeaşi familie ca şi cele de pe afiş, un singur cuvânt, numai că acesta nu era însoţit de niciun desen. Martin nu observă mesajul crematoriului.

“Trebuie să o sun şi să-i spun Clarei ce am văzut. Cred că se filmează la noi în centru” îşi spuse în timp ce cobora la subsol, acolo unde muncea în arhiva primăriei.

În spatele lui, televizorul fără sonor, prezenta ştiri fără noimă.

“Alo, Clara! Bună dimineaţa iubito!”

“Bună dimineaţa Martin.”

“Am ajuns la birou în sfârşit. Îmbracă-te gros, e destul de rece în dimineaţa asta.”

“Nu ştiu, dacă mă voi duce la copii astăzi…”

“Ei, hai hai. Abia vineri ne putem lua concediu pentru căsătorie. Gândeşte-te ca cele câteva zile, vor fi un preludiu. Abia aştept să te văd.”

“Nu e de asta…”

“Ah, iubit-o am uitat să îţi spun! Să vezi ce ciudăţenie. Au urcat cu dezinfecţia în autobuzul meu nişte ciudaţi. Îţi tot spun să respiri adânc şi să nu îţi faci griji, dar abia dacă poţi vedea ceva prin fumul ăla ciudat.”

“A da?”

“Da. Şi să vezi ce am observat. Cred că centrul nostru e scena unui film. Ceva ştiinţifico-fantastic. Cine ştie ce scenarist înflăcărat a cerut autenticitate.. Au lipit tot felul de benzi printre statui. Poliţia a oprit circulaţia pe undeva căci am văzut şiruri lungi de maşini blocate în trafic. Şi pe lângă mine, am văzut că magazinele au strâns toate manechinele.”

“Ce manechine?”

“Nu ştiu, dar le-au pus în saci şi le urcau în camioane. Erau trei bărbaţi care făceau asta. Erau şi ei îmbracaţi în haine albe. Au râs de mine, au vrut să mă sperie şi mi-au spus că sunt cadavre… dacă iţi poţi închipui ce simţ al umorului macabru aveau.”

“Cadavrele Martin…”

“Iubito, hai să nu ne mai batem capul cu asta. Mi-e dor de tine. Te doresc cu fiecare părticică a inimii mele. Mă trezesc noaptea şi mă doare pieptul după tine. Abia aştept să ne căsătorim. Nunta noastră va fi atât de minunată. Eduardo şi Annabell vor fi cei mai buni naşi. Sper doar că verii mei să nu ne facă vreo surpriză neplăcută, ştii cum e Jo atunci când bea prea mult… Abia aştept nopţile petrecute cu tine, să te primesc în braţele mele. Ştii ce zâmbet larg am pe faţă acum? Mă gândesc la obrajii tăi roşii… Clara? Mai eşti la telefon?”

“Da, Martin. Tu ai televizorul deschis?”

“Desigur iubito, dar nu urmăresc prostiile altora. Doar terorism şi Orientul îndepărtat. Ca să nu mai vorbesc de vedetele noastre…”

“Martin au spus de epidemie în ultimele săptămâni!”

“Ce epidemie iubito? Nu e nicio epidemie! Ard în schimb după buzele tale, după buclele tale împrăştiate pe perna mea, după degetele tale căutându-şi loc pe gâtul meu.”

“Martin prostuţule.. Neatentule…”

“Da Clara, sunt toatele cele de mai sus! Dar sunt al tău acum, peste câteva zile voi fi cu acte în regulă. Te voi iubi până la adânci bătrâneţi, iar atunci te voi adora.”

“Martin…”

“Da Clara?”

“Ascultă-mă pentru o clipă!”

“Spune iubito!”

“Sunt bolnavă”… spuse fata plângând. Şi lui Martin îi reveni imediat senzaţia de înec. Numai că oceanul era acum crud şi abisal, iar greutatea îi zdrobea corpul.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în fictiune, oras și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Alb de musama

  1. R zice:

    Sper din tot sufletul sa existe si o continuare. Incredibil de bine plasat dialogul firesc dintre cei doi in acel cadru apocaliptic. Mai vreau 🙂

    • dionis zice:

      Deja esti al treilea cititor care imi spune ca povestea se termina prea brusc .Deci ar trebui sa imi dau seama de asta si sa o indrept desi eu nu ii vad un final momentan, sau o continuare. Si eu sper ca se vor casatori si vor trai fericiti pana la adanci batraneti dar …toate semnele, toate stirile…

      • R zice:

        Nu mi se pare ca se termina brusc doar ca ai expus povestea intr-o maniera placuta, chiar daca nu se afla in cel mai de dorit context. Nu ma astept sa apara ceva remediu miraculos sau sa traiasca draga Clara, insa ai scris frumos si nu gasesc prea des astfel de scrieri. Sa nu incerci sa indrepti ceva, e prea bine asa cum este acum, insa daca vreodata vei dori sa-i pui o continuare, fie ea si de doua paragrafe, cred ca voi fi prima care o va devora.

  2. Pingback: Acolo unde bate vântul… | ormuz.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s