Acolo unde bate vântul…

Ideea din Alb de Mușama a pornit de la noi doi. Martin și Clara seamănă cu noi, oricare din noi. Sunt tineri, sau bătrâni, dar asta nu contează atât de tare. Sunt nevinovați. Sunt de o puritate, mai ales Martin, egală cu nepăsarea față de vremurile pe care le trăiesc. Sunt închiși în propria lor bulă de lume, din dragoste. Poartă ochelarii de cal ai nevoilor inimilor lor. Ce m-aș face ? Cam asta m-am întrebat tot timpul cât am scris. Încă mă mai întreb.

video Am făcut introducerea asta așa lungă pentru că vroiam să îți vorbesc de un film peste care am dat întâmplător. Găsisem pe un forum, un top al animațiilor nepotrivite pentru copii. Pe lângă numeroase alte desene mai mult sau mai puțin obscene, When the wind blows stătea cuminte. E o poveste a disperării. E o piesă în două acte, cu două personaje. E o animație făcută după un roman scris  de Raymond Briggs, în toiul Războiului Rece, atunci când lumea a fost pe marginea apocalipsei atomice.

Un cuplu de pensionari, din inima countryside-ului londonez, își duce existența cotidiană într-o monotonie fericită. Până când veștile despre un posibil conflict nuclear le readuce un val de amintiri despre gloria celuilalt Război, când bărbații luptau pentru o chestie numită onoare, când cavalerismul se simțea in albul ochilor inamicului. El e prevăzător. Aduce de la bibliotecă prospecte despre construirea unui adăpost antiatomic, se pregătește pentru o conflagrație, deși nu prea înțelege mare lucru din instrucțiunile guvernamentale. Ea îi dojenește greșelile și îl ascultă obedientă, deși știe în inima ei, ca toată treaba asta de-a războiul e mereu schimbătoare iar bărbații nu sunt altceva decât niște copii mofturoși și capricioși. Altfel, oare de ce foștii prieteni au devenit acum inamici, de parcă ar fi avut jucăriile stricate ?

Si bomba vine. 1000 de sori rad de pe fața pământului civilizația și amintirile ei. Supraviețuitorii așteaptă o salvare care pare că nu mai vine. De parcă ar mai fi avut de la cine sa vină.

Muzica filmului e asigurata de David Bowie, cu un strop de Pink Floyd. Nimic nu se putea mai bine.

Recomand, dar într-o zi când ai tărie sufletească.

Anunțuri
Publicat în filme | Etichetat , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Si a pornit Concursul !!

 

Anul asta m-am hotarat sa nu mai stau cu mainile in san. M-am inscris la INCUBATORUL DE CONDEIE al celor de la adlittera. Particip la sectiunea de proza scurta si mai jos e povestea pe care am ales-o sa ma reprezinte. Ca un facut, se implinesc 3 ani de cand am scris-o. Ca un facut, o consider cea mai buna lucrare a mea. Savureaz-o… Si, poate, daca vrei, tine-mi pumnii.

mictecacihuatl_by_radiuszero-d31sbeh

 

Când l-am vizitat pentru ultima dată, pe patul său de boală, Carlito ne-a vorbit despre haiku, despre iubire, amintiri şi clipe, ca în ziua în care s-a îmbolnăvit. Îmi era milă de bietul meu prieten, tremurând sub efectul morfinei, întins într-un aşternut murdar de sudoare, pătat de cine ştie ce altceva, pe deasupra căruia se învârteau într-un dans săţios câteva muşte. Îmi era milă de bietul meu Carlito dar, ca şi doctorii, eram neputincios în privinţa tumorii care îi acoperise pieptul şi pe care păturile se chinuiau să o ascundă. Crescuse acum de mărimea unui om, acoperindu-l cu totul pe bietul bărbat, hrănindu-se cu el parcă. Continuă lectura

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

The Shining

Saul Bass poster Îți vorbeam acum câteva zile despre Stanley Kubrick si despre ecranizarea romanului lui Stephen King, dar nu am spus nimic despre muzica filmului. Ei bine, aici cred ca regizorul a avut fie o inspirație uriașă, fie a avut un înger undeva care i-a aratat partitura perfectă pentru senzațiile pe care încerca să le descrie.

Nu am ascultat niciodată o muzica mai hipnotică, mai psihotică, mai tumultoasă. De parca ingerul unei divinitati de mult pierdute in nisipul Sinaiului si- ar fi aruncat mantia cosmarurilor peste mine. Nu am simțit vizual demonii lui Jack Torrance, așa cum i-am simțit cu căștile în urechi. Alcoolul, hotelul și nebunia. M-a inspirat când am scris Groapa.

Publicat în filme | Etichetat , , , , | 4 comentarii

Alb de musama

HazMatSuits_72_lsMartin i-a văzut mai bine atunci când autobuzul a tras în stație. Nu păreau a fi navetiști obișnuiți. Nu purtau cu ei serviete de piele, pline de documente sau mâncare, ci canistre de aluminiu scânteietor. Nu purtau costume monocrome, la patru ace, ci un fel de înveliș mătăsos, care îi înghiţise din tălpi până dincolo de frunte, ca un anaconda flămând, de hârtie. Nu purtau ochelari cu rame de bachelită, groase și negre ca noaptea, ci un fel de cochilii de plastic, cu spații speciale pentru filtrarea aerului.

A simțit atunci că se scufundă. Şi când senzația l-a părăsit, abia atunci și-a dat seama de liniștea gravă a orașului, de goliciunea străzilor, de frig.

“Vă rugăm să rămâneţi la locurile dumneavoastră!” spuse unul dintre ciudați, atunci când s-au urcat printre ușile deschise. Vocea îi era calmă, dar îndepărtată, de parcă între Martin și ei s-ar fi aflat un ocean întreg de apă murdară.

„Vă rugăm să rămâneţi la locurile dumneavoastră şi să nu vă impacientaţi! Rămâneţi calmi şi trageţi aer în piept! Dezinfectantul va fi înţepător la început, dar vă veţi obişnui!” au spus toţi trei, în unison. Iar din canistrele lor a început să iasă un fir subţire de ceaţă semitransparentă, fir care în mai puţin de trei secunde se uni şi deveni un pârâu, pârăul se umflă şi crescu la debitul unui râu, râul dând afară din matca sa şi înghiţind autobuzul cu furia unui fluviu mirosind a lămâie. Continuă lectura

Publicat în fictiune, oras | Etichetat , , , , , , , | 4 comentarii

Piano Man

E unul dintre puținii artiști americani ce se poate lauda cu faptul că a susținut un concert dincolo de Cortina de Fier, in plina Rusie, in timpul Războiului Rece.Imaginează-ti o mare de oameni care au venit să cânte odată cu tine, fără să-ți știe cuvintele, simțind doar pasiunea pe care ai pus-o în muzică.

joel-billy-509702ce7e5f8 Artistul povestea într-un interviu că, la începutul concertelor sale din Rusia, a putut să observe că lumea nu se ridică deloc din scaunele . A crezut că tot ce investise până atunci în tur,  banii proprii ( căci turul și călătoria au fost făcute pe cont propriu) și contactele cu ambasada Statelor Unite, s-au dus pe apa sâmbetei. Abia după câteva clipe managerul lui i-a arătat zecile de agenți KGB, aduși pentru supravegherea și stingerea oricăror conflicte din partea spectatorilor.

Vocea lui te surprinde. Unde s-ar putea ascunde o furtună, într-un om atât de mic ? Poate doar în spatele ochilor lui albaștri.

A cunoscut succesul cu Piano Man în 1973, de atunci porecla însoțindu-l peste tot.Au urmat apoi Just the way you are, Uptown Girl, We didn’ t start the fire, The river of Dreams.

Publicat în muzica | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Fluturi de noapte

Când am reînceput să scriu pe Ormuz. după o pauză de aproape 2 ani, am vrut să-i dau blogului ceea ce el nu a avut niciodată, nici  măcar conștient – o temă. Am ales sa vorbesc despre pasiuni. Despre substantivul pasiune, așa cum îl tot regăsesc eu, sub diverse forme, în diverse caractere tipografice, în diversificate sunete, în inimi haotice. Totuși, vorbind despre substantivul astă, nu pot fi steril. Nu pot sa-l întorc pe toate fețele și să folosesc mănușile de latex ale unui limbaj de lemn. Așa că, din momentul acesta, dau mănușile jos pentru că ne cunoaștem, altfel nu degeaba te-aș fi primit în casa mea și vom discuta ca doi fluturi de noapte, mult prea bătrâni ca să devina molii, suficient de tineri cât sa ne transformăm în Monarhi. Vreau să ne imbogățim unul de la altul, să ne împărtășim cunoaștere.

Pentru că dimineață te-ai gândit la orhidee, mi-am permis sa-ți fac o paralelă între două filme văzute în ultima perioadă. Care sunt diametral opuse, atât în tonalitate, culoare și sunet, dar și în parfum  (oare când se va inventa Smellovisionul ala ? ). Paralelă care o sa devină până la urma perpendiculară , ai sa spui, iar eu o să mă întreb de unde îmi cunoști gândurile atât de bine.

Primul film e Fading Gigolo , care în ciuda criticilor ( dacă te știu bine ești pretențios când vine vorba de ele), e o poveste care promite mult. John Turturro regizează și joacă rolul principal al unui florar, trecut de prima tinerețe, care este rugat de cunoștința sa – librarul Murray (Woody Allen – într-un film care pare inspirat de stilul său regizoral ), să accepte o singură slujbă de o noapte, în care să fie gigolo pentru Sharon Stone, care joacă rolul unui medic prea frumos, dar gelos, aflat într-o relație lesbiană cu Sofia Vergara. Filmul tratează povestea sexului plătit, din perspectiva cealaltă, escorta este acum bărbat, iar clienții, doamne în căutare de puțină pasiune. Căci asta le oferă Fioravante ( așa cum s-a botezat personajul lui Turturro ), o pasiune separată de pornografie. O senzualitate de florar, acordată unor femei care se vor tratate ca niște orhidee.

01 Fioravante nu e un gigolo tipic. Nu e nici plin de mușchi, nu se îmbracă scump, nu face altceva să iasă în evidență decât să asculte și să joace cartea misterioasă a neștiutorului. Iar atunci când o invită pe Sofia Vergara la tango, se poartă cu ea dur, dar gentil în același timp, ca un lutier cu bucata perfectă de lemn, din care mai are puțin și abia așteaptă să iasă un Stradivarius.

Pasiunea e aici descrisă în culoare. Movul unei petale de orhidee si stacojiul senzualității.

Al doilea film e Chef. Iar pasiunea e aici descrisă prin gust și sunet.

Scris și regizat de Jon Favreau ( un prim punct de intersecție, vei spune), filmul prezintă povestea redescoperirii pasiunii pentru gătit a unui bucătar. De fapt redescoperirea e mult spus, pasiunea lui a existat mereu acolo, doar că iubirea pentru mâncare fusese înlocuită cu rutina muncii. După o ceartă pe o Twitter cu un critic culinar (ahh, criticii aștia !!!), bucatarul Carl Casper își pierde și slujba așa că se vede nevoit să își redescopere rădăcinile creative prin închirierea unui camion, bucatarie-mobilă, cu care va călători prin țară și va aduce bucătăria cubaneză până în New Orleans și mai departe.

tumblr_nbqmx1bjtj1t5w2c3o1_1280

Filmul e o metaforă vizuală și auditivă a pasiunii pentru mâncare, dar și pentru cultura Cubaneză. Culorile vii, mâncarea care se pregătește chiar pe ecranul spectatorului și tonul rapid al acțiunii, se amestecă într-o combinație prea dificil de rezistat.

Ambele filme au un punct comun, cel puțin în viziunea mea, atunci când vine vorba de atingeri. E o metaforă frumoasă prezentată în ambele filme. În Fading Gigolo, atunci cînd Fioravante se împrietenește cu o văduvă ( Vanessa Paradis), aparținând unei caste de evrei ultra-ortodocși, atingerea pielii este interzisă.  În Chef , cea mai proaspătă bucată de carne, cele mai coapte și gustoase ingrediente sunt măsurate cu buricele degetelor. Pasiunea se exprima cu atingeri ușoare, capabile să stârnească furtuni și furnicături.

Poate ca și eu ar trebui să învăț să ating cu vârfurile degetelor. Să îmi exprim dorurile.

Publicat în oras, tango | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

“ Diavolul stă în detalii “ sau mintea labirintică a lui Kubrick

Vorbeam într-o postare precedentă, despre genialitatea anumitor regizori și am amintit atunci de Kubrick și de atenția lui la detalii.

Auzisem fel de fel de bârfe despre marele regizor, cum că, odată cu înaintarea în vârstă și-ar fi pierdut mințile, tocmai de aceea filmele lui durau atât de mult ca să fie produse. Apoi, auzisem de interesul lui pentru simbolistică și de colaborarea fructuoasă cu Arthur C. Clarke la Odiseea spațială ( monolitul ?) dar niciodată nu mi-am imaginat ca cineva să își lase viața condusă de căutarea detaliului perfect pentru imaginea perfecta, pentru scenariul perfect, până când nu am dat peste mărturia unui colaborator de-a lui Kubrick, care spune că pentru Eyes wide Shut, regizorul închiriase o hală întreagă în care își depozitase doar notițele pe marginea scenariului.room-237-poster01

Room 237 este un documentar la limita bârfelor. Imaginați-vă o cameră nesfârșită de oglinzi, iar dumneavoastră sunteți în mijlocul ei. Veți identifica sute de imagini deformate ale dumneavoastră, de care e probabil să râdeți. Dar veți recunoaște câteva fațete fascinante ale aceluiași chip monoton. O camera uriașa plină de oglinzi e și filmul acesta, în mijlocul ei, stând sub analiză Kubrick. Se identifică o multitudine de teorii, imagini, deformate. Dar, ascunse bine, veți da și peste sâmburii unor idei care va vor face mintea să ardă.

Room 237  este o pseudo memorie a producției și a simbolurilor ascunse ale luiThe Shining , unul din filmele cult ale genului horror.  Dincolo de romanul lui Stephen King, spectatorul este invitat să observe conspirațiile lui Kubrick, chiar si acolo unde nu sunt.

Publicat în fictiune | Etichetat , , , , , , , , , | 1 comentariu