Știu, nu am mai trecut de mult pe acasă. M-am lăsat rătăcit, pierdut, flămânzit. Am fost hăituit și călărit de griji cotidiene. Acum mi-a înghețat sufletul pe din-afară și dormitorul meu imi râdea imbietor, cu lustrele adormite.
Azi am ascultat asta.
Acordul de chitară de pe tot cuprinsul melodiei mi se pare bolnav de o tristețe prăfuită. Nu e în niciun caz un lucru rău. Doar că ma duce cu gandul la imaginea unui cowboy rătăcit in deșert. Cu un cal pe jumătate scheletic, ambii cu două bătăi de inimă mai rapizi decât moartea. Dar ea nu se găbește, are tot timpul din lume.
Acordul asta de chitără e melancolic. E dulce otrăvitor, mai ales în nopțile de iarnă când dorești trupul cuiva sa-ti țină cald. Sau, în cazul cowboy-ului meu, când îți dorești in plină arșiță să ți se stingă setea.
Mi-au adus aminte de Morricone și de westernurile spaghetti . Si puțin parcă de Knights of Cydonia.
ormuz. 