Pe Solomon, ideea de a evada îl tot rodea de ceva vreme. Avusese nevoie de timp ca să-şi adune curajul, să îşi facă un bagaj uşor şi să îl dosească pe undeva prin pod, între două bârne şi un coş de nuiele. Nopţile şi le pierdea adâncit în gânduri şi griji, iar insomniile se transformaseră şi ele. Stătea cu ochii deschişi şi bolborosea într-o şoaptă ca de rugăciune vecină cu senilitatea, câţi metri de funie ar fi trebuit să ia cu el, 10 metri măcar, câtă apă proaspătă ar fi putut să care şi ce mâncăruri ar fi fost cel mai bine să se consume reci.
Se gândea dacă să îşi pregătească un coş cu merinde de acasă, pâine, caşcaval, deşi de la o vreme lactatele îi dădeau bătăi de cap. Şi fructe proaspete, portocale poate, pentru că citise când era tânăr o carte despre exploratorii mărilor, care spunea…
Via Adi – care mereu aduce ideile și veștile de bun simț.
Îi aștept cu amintiri frumoase, cu gândul la Cristina lor și la androidul cu abdomenul catifelat, din care Ormuz si-a primit botezul. Și pe undeva ma simt puțin snob și îi țin numai pentru mine.
Robin and the Backstabbers vin la Galați vineri seara. Cântă într-un local placut și au nevoie de oameni cu urechi deschise ca să îi primeasca așa cum se cuvine. Apropo, ți-am povestit de lirica versurilor lor ? Vin din inima unui oraș mare de la care au învățat metrica și ritmul și limba. Și pentru ca mi-au placut bonusurile , iți ofer unul .
Detalii despre concert găsești in afișul de mai jos.
Știu, nu am mai trecut de mult pe acasă. M-am lăsat rătăcit, pierdut, flămânzit. Am fost hăituit și călărit de griji cotidiene. Acum mi-a înghețat sufletul pe din-afară și dormitorul meu imi râdea imbietor, cu lustrele adormite.
Azi am ascultat asta.
Acordul de chitară de pe tot cuprinsul melodiei mi se pare bolnav de o tristețe prăfuită. Nu e în niciun caz un lucru rău. Doar că ma duce cu gandul la imaginea unui cowboy rătăcit in deșert. Cu un cal pe jumătate scheletic, ambii cu două bătăi de inimă mai rapizi decât moartea. Dar ea nu se găbește, are tot timpul din lume.
Acordul asta de chitără e melancolic. E dulce otrăvitor, mai ales în nopțile de iarnă când dorești trupul cuiva sa-ti țină cald. Sau, în cazul cowboy-ului meu, când îți dorești in plină arșiță să ți se stingă setea.
Mi-au adus aminte de Morricone și de westernurile spaghetti . Si puțin parcă de Knights of Cydonia.
Mi-ai putea ține o întreagă predică. King nu e literatură, e carte ieftină. E ceva de luat pe tren sau în toaletă mi-ai spune. Și până și el ar recunoaște asta. Dar a fost și este cea mai influentă persoană, voce, imagine din viața mea.
L-am adorat în Shining și Doctor Sleep. L-am venerat în Despre scris. L-am urât în The Stand și am râs de copilăriile lui din IT. Sunt atât de multe caractere memorabile născute din joaca lui, încât nu știu cu ce să încep și de unde să termin. Apropo de terminat, azi am finalizat Wizard and Glass, al patrulea volum din seria The Dark Tower – Turnul intunecat. Cred ca nu am simțit niciodată o carte atât de dificilă de citit, poate doar Catch – 22 a lui Joseph Heller. Am înțeles ideea creării unei povestiri în ramă, dar limbajul plin de accent din istoria tinereții lui Roland a fost prea mult pentru mine.
Ei bine, pe 11 noiembrie Stephen King lansează un nou roman – Revival. E o poveste despre vicii și obsesii, despre un bărbat furios pe divinitate. E o poveste cât un pact cu diavolul iar criticii o laudă ca fiind una dintre cele mai șocante lucrări ale sale ( eu rămân Toma Necredinciosul – că doar nu o să depășească pe 1922 din Full Dark, No Stars și șobolanii ei). Pe 11 noiembrie o să mi se facă pofte de o carte cât o mlaștină. Librăriile noastre mai au de așteptat…
Îmi place jazz-ul. O să tot vezi chestia asta prin casa mea de cuvinte. Am împrăștiat peste tot mici urme muzicale. Să nu te surprindă dacă vezi cum atârnă de lustră o melodie de John Coltrane. Când îl ascult mă gândesc mereu la o pisică de stradă, care s-a cocoțat pe o lustră de cristal și de acolo stă și lenevește în ciudă. Să nu te surprindă dacă împrăștiat prin hârtiile de pe biroul meu, ai să găsești un cântec de-al Ninei Simon. E o prezență continuă pe lângă mine, deși la ea sunt puțin cam pretențios. Nu agreez muzica ei cu influențe de R&B. Ah, cred că prin bibliotecă ai să găsești niște Gerry Mulligan, căci el mi se pare grav și intelectual. Mai ales cuplat cu Piazolla.
Ei bine, nu știu unde ai să o găsești pe Maria Răducanu, dar pur și simplu mă fascinează femeia asta și vocea ei. E timidă și totuși tandră, e ca o culoare de pastel, numai că uneori are tendințe de culori industriale, grave, vibrante. Dacă ar fi să o asociez cu un alt artist român, aș numi-o fără dar și poate ca urmașă a Mariei Tănase. Muzica ei e un amestec între fado portughez, balade rusești și folclor românesc, numai că le interpretează cu o pătura perfectă de jazz instrumental, pigmentat de chitara electrica și de un contrabas stăpânit.
Când am scris Cuțit, cuțit, cuțit… melodia ei Cristina, mi-a fost alături atunci când mi-am închipuit străzile unui București de viitor, stăpânit de un cuțitar mistic, de un haiduc cu nume de călugăr, care își trăia viața ca și ultim duhovnic al interlopilor. Pentru că vocea ei vorbea despre o dezamăgire a unui bărbat care trăiește dragostea chiar și sub masca durității.
Și pentru că sunt dezordonat- mereu m-ai certat pentru asta- printre hainele, visele, nopțile mele, printre gusturile muzicale, am descoperit într-o seara, uitându-mă mai bine după o urma de Thom Yorke, trecând prin Radiohead, pe Ultraista. Mă simt gata să râzi de mine, dar e atât de obscură muzica lor, încât abia dacă au 10 rânduri pe tot internetul. Si totuși sună atât de … E atât de bună !!!! Electro amestecat cu un sunet rock, amestecat cu influente de afrobeat, din când în când remixat pe niște beat-uri de club, care te surprind pur și simplu. Nu e deloc repetitivă ca Moby, e o voce plăcută care desenează arabescuri. O asculți și o asculți si o asculți, fără sa te obosească, fără să pară că știi ce urmează după versul, după nota aceea.
Lichiditate. Substantiv feminin. Însușirea de a fi lichid. Ți se potrivește atât de bine cu celelalte calități ale tale de felina.
Ești lichida atunci când iți depărtezi șoldurile de mine, pe treptele din bloc, până la apartament, acolo unde iți dezvelești umerii, strat după strat, din hol și până în sufragerie, cu mișcări sinuoase din degete.
Ești lichidă atunci când te închizi într-o cabina de probă și îți scoți bluza, ca sa probezi o rochie de vara. Iar liniile coastelor tale se îmbina și dansează ca o tulpina de orhidee.
Ești lichidă atunci când, de la tine din pat, la mine in pat, uniți de un ocean de vise, ne îmbrățișăm amândoi ca doi înecați și deschidem buzele ca să gustăm din aerul celuilalt, sărutând noaptea. Când ne apucăm unul altuia fanteziile și ne ținem strâns, în dulceața plăcerii, până în zori.
Ideea din Alb de Mușama a pornit de la noi doi. Martin și Clara seamănă cu noi, oricare din noi. Sunt tineri, sau bătrâni, dar asta nu contează atât de tare. Sunt nevinovați. Sunt de o puritate, mai ales Martin, egală cu nepăsarea față de vremurile pe care le trăiesc. Sunt închiși în propria lor bulă de lume, din dragoste. Poartă ochelarii de cal ai nevoilor inimilor lor. Ce m-aș face ? Cam asta m-am întrebat tot timpul cât am scris. Încă mă mai întreb.
Am făcut introducerea asta așa lungă pentru că vroiam să îți vorbesc de un film peste care am dat întâmplător. Găsisem pe un forum, un top al animațiilor nepotrivite pentru copii. Pe lângă numeroase alte desene mai mult sau mai puțin obscene, When the wind blows stătea cuminte. E o poveste a disperării. E o piesă în două acte, cu două personaje. E o animație făcută după un roman scris de Raymond Briggs, în toiul Războiului Rece, atunci când lumea a fost pe marginea apocalipsei atomice.
Un cuplu de pensionari, din inima countryside-ului londonez, își duce existența cotidiană într-o monotonie fericită. Până când veștile despre un posibil conflict nuclear le readuce un val de amintiri despre gloria celuilalt Război, când bărbații luptau pentru o chestie numită onoare, când cavalerismul se simțea in albul ochilor inamicului. El e prevăzător. Aduce de la bibliotecă prospecte despre construirea unui adăpost antiatomic, se pregătește pentru o conflagrație, deși nu prea înțelege mare lucru din instrucțiunile guvernamentale. Ea îi dojenește greșelile și îl ascultă obedientă, deși știe în inima ei, ca toată treaba asta de-a războiul e mereu schimbătoare iar bărbații nu sunt altceva decât niște copii mofturoși și capricioși. Altfel, oare de ce foștii prieteni au devenit acum inamici, de parcă ar fi avut jucăriile stricate ?
Si bomba vine. 1000 de sori rad de pe fața pământului civilizația și amintirile ei. Supraviețuitorii așteaptă o salvare care pare că nu mai vine. De parcă ar mai fi avut de la cine sa vină.
Muzica filmului e asigurata de David Bowie, cu un strop de Pink Floyd. Nimic nu se putea mai bine.
Recomand, dar într-o zi când ai tărie sufletească.
Anul asta m-am hotarat sa nu mai stau cu mainile in san. M-am inscris la INCUBATORUL DE CONDEIEal celor de la adlittera. Particip la sectiunea de proza scurta si mai jos e povestea pe care am ales-o sa ma reprezinte. Ca un facut, se implinesc 3 ani de cand am scris-o. Ca un facut, o consider cea mai buna lucrare a mea. Savureaz-o… Si, poate, daca vrei, tine-mi pumnii.
Când l-am vizitat pentru ultima dată, pe patul său de boală, Carlito ne-a vorbit despre haiku, despre iubire, amintiri şi clipe, ca în ziua în care s-a îmbolnăvit. Îmi era milă de bietul meu prieten, tremurând sub efectul morfinei, întins într-un aşternut murdar de sudoare, pătat de cine ştie ce altceva, pe deasupra căruia se învârteau într-un dans săţios câteva muşte. Îmi era milă de bietul meu Carlito dar, ca şi doctorii, eram neputincios în privinţa tumorii care îi acoperise pieptul şi pe care păturile se chinuiau să o ascundă. Crescuse acum de mărimea unui om, acoperindu-l cu totul pe bietul bărbat, hrănindu-se cu el parcă. Continuă lectura →
Îți vorbeam acum câteva zile despre Stanley Kubrick si despre ecranizarea romanului lui Stephen King, dar nu am spus nimic despre muzica filmului. Ei bine, aici cred ca regizorul a avut fie o inspirație uriașă, fie a avut un înger undeva care i-a aratat partitura perfectă pentru senzațiile pe care încerca să le descrie.
Nu am ascultat niciodată o muzica mai hipnotică, mai psihotică, mai tumultoasă. De parca ingerul unei divinitati de mult pierdute in nisipul Sinaiului si- ar fi aruncat mantia cosmarurilor peste mine. Nu am simțit vizual demonii lui Jack Torrance, așa cum i-am simțit cu căștile în urechi. Alcoolul, hotelul și nebunia. M-a inspirat când am scris Groapa.
Pe Solomon, ideea de a evada îl tot rodea de ceva vreme. Avusese nevoie de timp ca să-şi adune curajul, să îşi facă un bagaj uşor şi să îl dosească pe undeva prin pod, între două bârne şi un coş de nuiele. Nopţile şi le pierdea adâncit în gânduri şi griji, iar insomniile se transformaseră şi ele. Stătea cu ochii deschişi şi bolborosea într-o şoaptă ca de rugăciune vecină cu senilitatea, câţi metri de funie ar fi trebuit să ia cu el, 10 metri măcar, câtă apă proaspătă ar fi putut să care şi ce mâncăruri ar fi fost cel mai bine să se consume reci.
ormuz. 