Când eram tânăr, m-am strecurat într-o seară, la cinematograf să văd un film. Ţin bine minte scena cu pasărea uriaşă, un condor , nemaivăzut până atunci pe faţa pământului, marţial şi rece, cu priviri şi gheare şi cioc de oţel scânteietor, cu aripi atât de mari încât acopereau un oraş şi din care ieşeau jeturile unor motoare cu reacţie. Ea se năpustea asupra unui mic deal, cu câteva case tăcute, înfingându-şi degetele de oţel în pământ şi rupând din lume o halcă proaspătă sângerândă. „La revedere, cer albastru”. La început, războiul era aşa.Şi era uşor şi curat ca să distrugi un inamic, din interiorul muntelui tău. Pe urmă ne-au trimis pe noi, prin jungle, prin munţi şi ne-am rătăcit prin deşerturi şi ape albastre. Iar acum războiul era plin de beţivi şi curve, totul depinzând de partea cui te aflai.
Am intrat în oraş pe la amiază. Era cald şi s-ar fi anunţat o zi frumoasă dacă nu am fi atacat în zori o culme din apropiere. Nimănui nu-i ardea să admire peisajul acum. Cu toţii ne simţeam murdari, flămânzi şi cu o poftă dulce în vintre. Ne-am dus la bar. Nu ştiam cum de rezistase întreg, Nu ne interesa printre sutele de ruine. Avea alcool şi prostituate, paturi cu cearşafuri albe la etaj şi nu erau ploşniţe sau păduchi.
Aveam un camarad. Te uitai bine la el şi îţi dădeai seama că nu e sănătos la cap. Avea aceeaşi privire pe care şi ceilalţi o aveau înainte să facă ceva prostesc, ca mersul printre liniile inamice, sau jonglatul cu grenade. Nu se atinsese de băutură, nici măcar fetele care au venit la masa noastră nu păreau să îl intereseze. Şi totuşi dorise să meargă cu noi. Zgâria cu unghia în lemn şi fluieră ceva, ceva care abia se auzea în vacarmul înghesuielii. L-am lăsat în pace. Dacă aveau să îl apuce pandaliile, cel puţin noi am fi apucat să ne fi distrat puţin. Nu aveai ce să-i faci mai mult. Un om se schimbă.
Eram îngropat în sânii unei blonde, când l-am observat că pleacă de la masa noastră, că se ridică şi aproape că se împiedică în bocanci, în drum spre fetişcana de lângă uşă. Am crezut că îşi revenise. Stătuse să discute cu ea preţ de vreo două minute, probabil că o întreba de tarif sau dacă nu cumva şi ea are vreo cameră deasupra. Arăta destul de bine, având în vedere situaţia în care se găsiseră până să venim noi. Hainele ei nu erau ponosite şi, chiar dacă ruptură pe care o folosea pe post de rochie, era plină de pete, ceva în felul ei de a fi, o făcea să pară atrăgătoare. Nu pentru mine. Avea un chip frumos, dar nu mă încântă prea tare. Mi-am văzut mai departe de ce era în faţa buzelor mele.
Barul era plin de zgomot, dar eu eram pe jumătate surd de la nişte explozii. Nu l-am auzit pe camaradul meu, tinand in brate genunchii si zvârcolindu-se la picioarele fetei şi nici cum această tipă speriată de gestul nebunului. Am prins de veste atunci când sticlele şi paharele au început să-mi vâjâie pe lângă ureche, iar femeia din braţele mele s-a ridicat brusc cerându-mi să o urmez în pat dacă mai vroiam şi altceva. Aş fi stat să îl ajut să se ridice, dar deja se făcuse de ruşine. Peştele fetei îi oferise cadou o sticlă peste frunte, iar acum podeaua era plină de sângele lui. Aveau suficient rumeguş pentru asta. Nu l-am mai văzut de atunci, cel puţin nu cred să fi fost el.
Unii spuneau mai târziu, că l-au zărit strecurându-se în noapte, cu o trompetă strânsă sub braţ. Că a ieşit, mergând ca un om rănit, după ce furase instrumentul de la un ţigan şi că plecase pe străzi de unul singur.
Mi l-am închipuit mereu că a plecat în căutarea fetei aceleia, cea care îl refuzase. Că a plecat să îşi caute răzbunarea poate, sau o consolare prosteasca. Mi l-am închipuit mereu cum s-a pierdut pe sub ziduri dărâmate din care curgea praf, cum a trecut pe sub porţi şi pe sub copaci înfloriţi, deşi oraşul nu avea niciun copac, dar mie îmi apăreau mereu în minte, cum a ajuns sub geamul fetei, care acum îşi conducea afară din cameră, ultimul client, iar el îi vede şi cum, în loc să lase nebunia să iasă afară din el, scoate trompeta din tunică şi începe să-i cânte prostituatei o ultimă serenadă. Merita ceva frumos. Oraşul ar fi tăcut pentru câteva clipe, nu s-ar mai fi auzit focuri de mortier şi nici pisici în călduri, moartea s-ar fi aşezat pe o bancă să respire după o zi obositoare, iar el ar fi lăsat muzica să-i poarte dorurile. Chiar dacă nu ei îi era destinata, sunetul alamei ar fi umplut piaţa. Ar fi urcat scările şi s-ar fi strecurat pe sub uşi până la tălpile ei. Şi i le-ar fi sărutat. Melodia plângerii sale i s-ar fi urcat pe picioare şi ar fi cuprins-o de mijloc, iar tempoul său greu, i-ar fi cuprins buzele ca unei fecioare. Mi l-am închipuit mereu de atunci, că în seara aceea făcuse dragoste muzicală cu o fecioară. Ca pentru noi toţi, că nebunia să dispară, iar odată cu ea şi locul blestemat deasupra căruia ne târâm oasele. Şi pentru toate îndoielile care le-am mai fi avut, dacă mai suntem sau nu vii, dacă Judecata de Apoi venise, iar noi eram nenorociţii care fuseseră trimişi de-a stânga Dreptului Judecător.
L-au declarat dezertor pe camaradul meu.
În toiul atacului, atunci când prindeam două trei clipe de răgaz, când păşeam în afara haosului, mi s-a părut că observ, prin ceaţa luptei, o siluetă care ducea o trompetă la buze. Înainta odată cu mine şi părea că mă recunoaşte. Iar vântul care din când în când se apropia de urechile mele, îmi aducea două trei note dintr-o melodie tristă de demult, a unui iubit cu inima frântă de dor, cântec pe care îl cântam cu toţii acasă, atunci când eram tineri şi naivi.
Războiul era acum un căntec.
ormuz. 