Conversatie intre doua manechine de plastic

Am trăit mult timp având în faţa ferestrei, un bărbat şi o femeie de plastic, manechine de sâmbătă, îmbrăcate duminică dimineaţa de vânzători grăbiţi, cu ace la încheieturi.   Dar niciodată nu i-am auzit vorbind sau nu i-am văzut mişcându-se deşi erau frumoşi în copiile chipurilor de plastic şi aproape semănau cu mine şi cu o femeie pe care o cunoscusem cândva. Sau poate că nu fusesem suficient de beat, sau suficient de treaz, ca să le înţeleg limba de plastic. Până într-o seară.

L-am auzit pe el şoptindu-i „Hai să ne jucăm de-a amanţii… hai să ne prefacem că suntem îndrăgostiţi pe ascuns. Că tu eşti o femeie măritată nefericit, că stai singură toată ziua, iar în nopţile de vineri mă doreşti doar pe mine. Te-aş aştepta cuminte, într-un apartament albastru”. Dar ea nu părea să-i răspundă.

Şi l-am auzit spunându-i „Hai să ne prefacem că ne iubim clandestin, că ne-am întâlnit în tramvaie şi ne-am ţinut de mână pe sub bănci, iar degetele noastre vorbeau. Că eu ţi-aş fi celălalt şi tu mi-ai fi EA.” Dar geamul vitrinei care îi despărţea părea să fie prea gros pentru dragostea lui.

Şi l-am auzit, în final, strigându-i „Hai să ne iubim animalic! Ţi-aş iubi tot trupul şi nu pentru o zi sau pentru un an. Ţi-aş iubi ochii şi buzele şi nasul şi unghiile şi ţi-aş săruta şi linge şi muşcă şi bea toate locurile unde el te-ar fi atins, ca să te curăţ, ca vinerea, în apartamentul meu, sub cearşafurile mele, să fii doar a mea. Ştiu, în restul săptămânii aş înnebuni de gelozie.” Dar femeia de plastic nu vroia să-i răspundă. Ce te-ai fi aşteptat să facă?

I-am văzut pe bărbatul şi femeia de plastic încă o săptămână după conversaţia lor. Ea zâmbea în continuare de plastic, într-o rochie nouă, dar el părea cumva că sună a gol, iar vopseaua din ochii lui părea că a sărit. Îmi părea rău pentru el.

Dar nu aveam timp de păreri de rău, era duminică dimineaţa şi vânzătorii cu ace la încheieturi veneau să mă îmbrace şi pe mine.

Muzica buna – Nina Simone ” Here comes the sun”

pentru missysparrow si al ei soare “contagios” …

O sa-i scriu o scrisoare iubitei mele

O să-i scriu o scrisoare iubitei mele.

O să-i povestesc despre oraşul pe care l-am construit între cearşafurile noastre, între coapsele noastre, între buzele şi degetele noastre. Măreţ şi intim, albastru.

O să-i scriu despre iubirea pe care o port după mine mereu, fierbinte şi grea, bilă topită de oţel, care mă macină măcinată de visele mele. Iubire albastră.

O să mă întrebe „Chiar aşa?” iar eu o să-i răspund „Pune-mi mâna pe tâmple, mă încingi toată ziua, cu fierbinţeala formelor tale, mai ceva ca o febră bengaleză.”

O să-i scriu despre călătoriile noastre. Despre oraşele pe care încă nu le-am văzut încă, despre străzile pe care încă nu le-am călcat, încă şi despre paturile în care nu ne-am iubit, încă.

O să mă întrebe „Chiar aşa?” iar eu o să-i spun „Degetele îmi frig după hărţile trupului tău.”

O să-i scriu despre bucuria din noi. Despre frumos fără de teorii plastice, fără referire la artă sau divinitate, doar cu o oglindă şi cu soarele de pe buzele ei.

O să mă întrebe: „Chiar aşa?”, iar eu o să-o spun:” Într-adevăr”.

Femeia pe care o iubesc e o femeie blestemată, la fel ca şi iubirea mea. Deşi îmi place să o port, deşi îmi place să o scriu şi să mă hrănesc cu ea, mi-e teamă de atingerea ei. Şi fug şi caut refugiu şi depărtare. „Fie că e la 2 centimetri, fie că e la 2 kilometri, sau ieri sau mâine”, după cum spunea un poet.

Cât de nenorocit pot fi…

Muzica Buna – Dave Brubeck ” Take five”

 

Melancolie de Mai

Au tot scris şi au tot făcut filme pe chestia asta, dar nimic şi nimeni nu ne pregătise pentru Apocalipsă. Venise pe nepusă masă peste oraş, cu străzi fierbinţi şi praf. Numai ţiganii păreau să prospere, cu caii lor şi cu bălăriile din crăpături.

Nu aveam ce mânca. Creşteam roşii pe acoperişurile blocurilor noastre, cu balegă şi pământ. Arăta frumos oraşul aşa, cu vârfuri verzi.

Mi-am reîntâlnit melancolia pe la apus. Stătea şi mă aştepta tolănită pe o bancă. Zâmbea frumos şi avea picioarele goale desfăcute, ieşind albe dintr-o rochie de vară. „Mi-a fost dor de tine”, mi-a spus, „Du-mă în patul tău, mă dor tălpile şi mi-e sete.” Ţineam o sticlă de vin pe noptieră tocmai pentru ea.

Uram serile când mă vizita. Îmi aducea aminte de doruri pe care le vroiam îngropate. Ştia cum să strecoare într-o conversaţie umbre de femei de demult, ca o spiritistă parşivă. Dar o iubeam. Şi ce timp este mai bun pentru melancolie decât cel de la capătul zilelor?

„Nu te mai vreau!” o alungam pe scări dimineaţa, fără să-mi pese că hainele ei încă mai zăceau împrăştiate pe podea, sub pat. „Spui doar aşa, ca să pari bărbat, dar ai nevoie de blondă şi de brunetă şi de cealaltă brunetă care ţi-au frânt inima, căci nu poţi trăi fără poezie.” Şi câtă dreptate avea…

Uram nopţile când dormeam împreunaţi, doar eu şi ea, dar ce timp e mai bun pentru melancolie, decât cel de la capătul zilelor?

sursa foto

Charles Bukowski – “Dionsauria, We”

mi-e frica de scris …

Pentru o intarziere – Bill Evans “How deep is the ocean”

Promit sa revin cat mai curand cu povesti noi … deocamdata am izbit o pana de inspiratie si ma lupt cu firul unei povesti.

A fost odata o sosea intunecata, cu palmieri in stanga si in dreapta, printre care luna radea ca un copil. Mare, galbena si stirba. Si o masina gonea cu farurile stinse, printre serpentine, de o intersectie indepartata, la care un barbat cu camasa ponosita, statea culcat cu nasul in nisip…

Si deocamdata atat … Lupta continua.

 

Muzica buna – Duke Ellington ” I got it bad ( and that ain’t good)”

Si saxofonul suna lasciv.  A film noir, cum naiba mai suna si el, plin cu dive cu piele de marmura si buze mici, ca niste flori muscate.  Oooh, I got it bad and that ain’t good, o pofta, un demon, o foame…Si toate doamnele din bal miros a levantica.

Jazz pentru o seara de miercuri care vine cu intarziere.

Selectie Naturala

Nu mă mai bătusem până atunci cu nimeni. Ştiu că în jurul meu părea să fie linişte şi că aerul serii era recetransparent. Vântul adia dintr-o direcţie necunoscută, poate din seninătatea cerului său poate din lună.

Ea stătea înconjurată de prietenele ei. Un cerc zgomotos, de zumzete şi şoapte, un cerc de raţe caraghioase care închideau, în sânul lor, o lebădă. Nu mă mai bătusem până atunci cu nimeni, nici măcar pentru o fată ca ea. Dar avea cei mai arzători ochi pe care îi văzusem, bucăţi din culoarea albastru, în cea mai naturală stare a luminii. Şi îi ţinea cât mai departe de mine. „Poate că nu vrea să îmi poarte ghinion” mă amăgeam, dar nu mă mai bătusem până atunci cu nimeni, nici măcar pentru o fată ca ea.

Celălalt bărbat stătea dincolo de stradă. Avea nările umflate de furie şi nu avea niciun pic de umbră în apus. Avea pumnii strânşi şi arcuri în picioare. Mirosea a tutun şi a benzină. Până şi parfumul îl vestea că ceva periculos.

Charles Bukowski – Barbatul cu Ochi Frumosi

Ar trebui sa-mi fac un obicei saptamanal din a prezenta surprize de genul celor de mai sus ?